Femeile pământului – George Alboiu

Plecau oamenii noaptea
la femeile pământului îngropate pe câmpuri
cu sânii doar afară
ingurguiaţi de rouă turburată.
Se aplecau pe câmpuri şi săpau
cu sângele palmelor făcut cuţit nerăbdător.
Fiecare voia să-şi scoată din glii o femeie
vie, acoperită de pământ sănătos
şi să şi-o ducă acasă.
Frunţile murmurau tăcere brobonată
şi tremurau izbite de-un sărut
cât o frunză care s-a înecat c-un bolovan.
Se săltau apoi obosiţi —
zei negri într-o conjuraţie a nopţii —
şi plecau purtând pe-ncovoiatul umăr
câte o femeie a pământului
care până acasă îşi dădea sufletul.
*
citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/19/femmes-de-la-terre-george-alboiu

Anunțuri

Trei nocturne – Constantin Călin

Nocturna nr. 1

Dar, voi mai aminti, lîngă orișicare putere a stat
pururi învingătoare, cu sîmbure, piersica,
așa cum fereastra sublim se închide și rămîne o cicatrice,
așa cum vara și vara și vara bîjbîie să se nască,
așa cum, însumi, uimit de durere, accept
acel mîhnit meridian sub tălpile mele,
așa cum noaptea se presupune.
Decad.

Nocturna nr. 2

Farmaciști, copii, vizitatori de muzee,
păsări și exerciții, oricînd
lumea s-ar recompune din cinci
elemente primordiale,
chiar după cheful bețivanului descreierat,
firește, conform acestor vene, prin care
circulă singurătatea;

o, înserează locul unde mă duc,
sînt bănuit, sînt așteptat de o pasăre
celebră, care învie.
(Din întîmplare.)

Nocturna nr. 3

Ce este aceea bunăvoință
a spațiului din care s-a scăzut un copac,
unde rămîn, unde gîfîie turnuri
pentru ochiul, pentru obrazul, pentru osul…
Soarele vine din mări pe zid
în fața ferestrei, naște
prin gălbenușuri,
dinaintea lui eu singur plec
în monumente, în nemuritoare buturugi
vîrsta mea se oprește,
eu singur, îndrăgostit de nisip, într-un vast crematoriu,
fără durere voi fi, pentru că
ce este aceea bunăvoință, în fond
ce este acela
soare?

iunie – octombrie 1967

Citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/13/trois-nocturnes-constantin-calin

Roata – George Alboiu

Patru roţi şi patru cai doi din iad şi doi din rai,
însă omul care-i mână a uitat de când îi mână.

Drumul lui
urmează Calea Laptelui.

Două roţi şi doar doi cai unul orb altul în gheara
celui corb bătrânul corb.

Ierburi mari în toamne mari doar o roată şi-un cal orb
sus un corb ducând în gheare umbra calului cel orb.

Doar o roată şi un om pe câmpia fără pom.
Doar o roată şi un val pe câmpia fără deal.

Doar o roată
şi o cale
pe câmpia
fără vale.
Omul duce
la spinare
roata lui cât banul
Domnului
cel mare.
Şi mai crede-n
acea vale
care roată
o să-l poarte
până dincolo
de moarte.
*
Citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/10/la-roue-george-alboiu

Blestem – Emil Brumaru

Sub gratii să trăieşti de dimineaţă
Pân’la amurguri, schingiuită dulce.
Seara, când termini de-nvârtit dulceaţă,
Un dovleac cu tine să se culce.
.
Deasupra să aşezi doar plăpumi pline
Cu lâna sfântă; îngerii, din rolă,
Să-mprăştie mirezmele sublime
De papanaşi ce-nalţă şi consolă.
.
Miei orfelini şi trişti, lieduri suave
Să’ţi cânte la trezii. Iar serafinii
Să te îmbrace iute-n haine grave,
Că nici tu singură să nu-ţi vezi sânii !
*

Citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/08/malediction-emil-brumaru

 

Villon – Vasile Voiculescu

Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce-ai pus din timp popia la ciochini,
C-o mână umbli lumii-n buzunare,
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
Tîrcoale-n târg dughenilor cu şunci,
Spăsit le-adumeci plin de râvnă, până
Ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.

Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
Chefliu stricat cu visul strălucit,
Ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.

Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
Dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
Te cuibăreşti prin putrede tractire,
Să plângi pe neaua anilor trecuţi.

De gât cu zorii pleci la dănţuit,
În glas de liturghie, geamparale…
Ţi-e sufletul un bâlci dezlănţuit
În nava unei vaste catedrale.

Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
Edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
Tras dinspre lunci ca un guzgan din faguri
Scrâşnind sub biciul asprului armaş.

Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Măreţ golan cu aurul în gând,
Tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
Şi ştii să mori, drag păduchios, sperând.

Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă
Şi se gătesc să te ridice-n furci,
Tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,
Pe scări de rime veacurile urci.

*
Citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/06/villon-vasile-voiculescu

Două poezii – Constantin Călin (1945 – 2006)

Cum e să fii poet?

Costi era prietenul meu. Uneori, întâlnindu-ne, îmi recita câte o poezie nouă. Sacadând, aşa cum recită poeţii. Odată l-am rugat să-mi arate manuscrisul: simţeam nevoia să fiu doar eu şi cu ele, să le simt în felul meu, nu într-al lui. A scos un caiet de dictando, unde erau scrise fără ştersături. I-am spus că mi-ar fi plăcut să văd şi ciornele, cele care dau seama despre facere. Mi-a răspuns că alea sunt. Că nu se apucă să scrie decât atunci când are poezia întreagă în minte.

Ştiind cât chinuiam eu un text până să mă mulţumească, am căzut pe gânduri. Va să zică aşa fac poeţii: trec poezia din suflet în gând punct cu punct, virgulă cu virgulă, la fel cum sculptorul dezvăluie statuia din blocul de marmură. Abia când totul devine limpede şi nimic nu se mai poate schimba, o scriu.

Acum, traducându-i poeziile, parcă am înţeles mai bine asta.

Tudor Mirică, aprilie 2017

*

A bănui

Singur și numai rar cu de ajuns curaj am așteptat zăpada
eu, într-o catedrală de nervi, bolborosind:
totul se poate bănui într-o zi de ianuarie,
sub alb, când nu se mai știe nimic
și luînd aminte asculți copacul
în hibernare.
O, teamă mi-e de o logică a mecanismuluipasăre
care toamna pleacă în sud,
de un livid adevăr, că pe lume
toate minunile se încalecă, perechi, prin vizuini
și nasc pui vii, noaptea, în urlete.

*

Acestei zile

Mă plec în fața nebunului hrănind porumbeii, de la fereastră,
lui, iată, îi e duminică și numai
duminica mai poate fi o Veneție și numai
duminica se mai poate
însămînța Acropole prin mahalale.

Acestei zile a acrobaților între pămînt
și un trapez al golfurilor cu portocali,
acestei zile de călătorii în femeile săptămînii,
– o, ea nici nu există decît
printre cei vii din cimitire –
acestei zile mă plec, asemeni nebunului
hrănind porumbeii într-o viață a lui imaginată.

Ianuarie 1967

*

Citiți traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/05/02/deux-poesies-constantin-calin-1945-2006

După o citire din Eminescu… – St O Iosif

Citesc… De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe-obrazul meu,
O lacrimă… şi te citesc mereu
Şi parcă te-aş citi întâia dată!

Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minţei tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Şi peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer…

Şi strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ţi palide şi reci,
De degetele-ţi reci şi-atât de pale…
scotând sub mâna ta măiastră un vaier…
Şi fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, feregi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni…

Plutind spre culmi cu aripele-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morţii reci…
O, numele tău sfânt poţi să ţi-l treci
În cartea nemurirei necuprinse…
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers in dulcea limbă-armonioasă
Din cea mai scundă şi-umilită casă
A preamăritului grai românesc!
*
Citiţi traducerea în franceză=
https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2017/04/28/apres-une-lecture-de-eminescu-st-o-iosif