Category Archives: Tudor Cristea

Cuburi – Tudor Cristea

Ea vine.
Ea vine şi aerul se încheagă în jurul ei
(adesea descriu asemenea mici miracole
fără sens)
aerul se face cuburi transparente
şi-i cade la picioare;
ea vine prin cuburile transparente
multiplicându-se. Prin propriul ei trup
multiplicându-se.
Ea vine din trecut sau din viitor, 
din câmpie sau deal, 
şi trecutul şi viitorul se transformă
în două cuburi
(dealul şi câmpia se transformă în două
cuburi transparente) prin care poţi privi depărtarea, în care
poţi intra şi din care
poţi ieşi (îmi amintesc:
am pătruns în dimineaţa aceea în hală
nu era nimeni
în vis
automatul bătea cadenţat
cabluri, roţi unse, ulei şi răcoare,
pata aceea – de sânge? – pe dalele reci,
aburi şi sare, automatul bătea, numai pata
aceea umedă, lipicioasă şi mai
ales conturul ei, ţi-ai strâns umerii, ţi-ai ridicat
gulerul de blană, atingerea moale
am simţit-o eu) şi iată, acum
ea vine, apropie gura
de gura mea, mă atinge cu floarea. Dar cine
este ea? Cine sunt eu?
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lU

 

Veac – Tudor Cristea

Duci totul în spate
ziua şi noaptea ca într-o
raniţă din primul război mondial
laolaltă cafeaua chibritul ţigările al
căror parfum evocă tărâmuri nostalgice
tu gândeşti toate astea confuz:
blue-jeans, săpunul rexona, reclamele –
the world’s favourite beauty soap – şi rochii subţiri
pe aeroportul internaţional, rujul de buze, oglinjoara,
fondul de ten, pistoletul,  creionul dermatograf şi trotilul
şi muşeţelul şi rapiţa înflorind
peste caroseria unui avion prăbuşit
 
mesajul postum
al lui saroyan – ce
se întâmplă acum? – grâul creşte, ciocârlia
cade în lanul cu maci
 
pe urmă nimicuri: cuţite,
furculiţe, tacâmuri speciale de peşte, subtile
instrumente de tortură şi caviarul
pe mesele marilor industriaşi
se scufundă veneţia, continentele
se depărtează câţiva milimetri pe an,
petrolul scade
 
şi viaţa ta împărţită în câteva epoci
după serialele de sâmbătă seara
 
o, da, numai noaptea mai poţi auzi
marea lingând stânca, plaja şi sunetul
de mărgele risipite al scoicilor, dar
turboreactorul sfâşie cerul la ora zero şi cinci
în vremea asta undeva dedesubt
într-un câmp un car cu boi scârţâind
cu roţile împotmolite în pulberea lunii opreşte
la bariera automată aşteaptă să treacă
vijelios expresul de noapte, da, da,
călătorii stau răsturnaţi în fotolii, în
lumina caldă citesc ştiri
din paris match din new york
herald tribune din pravda din times planeta doarme
ceasul bate e târziu
carul porneşte încet noaptea
miroase a fân
luna tace…
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lL

 

Două poezii – Tudor Cristea

Câteva cuvinte despre ţăran (sau despre poet)
 
Când vine primăvara şi soarele dezmorţeşte pământul,
ţăranul nu-şi pune întrebări;
el ştie că trebuie să pregătească plugul
şi seminţele; casa lui
miroase a seminţe sănătoase;
afară vântul zbiceşte lutul, el
trebăluieşte prin ogradă şi aşteaptă clipa;
niciodată nu s-a gândit că prea mulţi ţărani
fac la fel pe pământ;
şi-a îngropat copiii şi apoi
a aruncat sămânţa în brazdă sperând,
şi-a îngropat nevasta sau fratele şi a aruncat
seminţe în brazdă; el însuşi când
s-a petrecut a fost aruncat în pământ
ca o sămânţă; astfel floarea încrederii
a răsărit pe mormântul lui
odată cu macii din lanul de grâu,
odată cu cicoarea, cu landra, cu rapiţa;
pe drumeagul din câmp
picioarele ţăranului păşesc neştiute,
el
se strecoară uneori printre maşini care vor să-l sfâşie,
printre magii moderni care-i prevestesc sfârşitul;
el aruncă seminţe şi nu se întreabă
dacă n-ar avea altceva mai bun de făcut,
aruncă seminţe cu amândouă mâinile şi grâul creşte,
şi porumbul creşte şi-l apără, el
aruncă seminţe cu amândouă mâinile şi apoi
aşteaptă, aşteaptă,
aşteaptă…
*
Ce-ţi trebuie
 
Ce-ţi trebuie toată această
tevatură, citeşti
pe pielea femeii propriul tău poem,
luminezi cu sângele tău părul ei
seara la marginea mării privind inutil
radiografiezi cu privirea fosforescentă conturul
norilor, descifrezi
structura de rezistenţă a oboselii,
cuvintele înserării pe spatele ei: mă ucizi,
dar ucide-mă fără nicio ortografie, scrie-mi pe piele
nebunia acestui poem: o femeie, o rodie
deschisă a dimineţii sau
o fructă sălbatică în pădurea
de simboluri
cutremurată de vânt…
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-le