Category Archives: Ştefan Augustin Doinaş

Ştefan Augustin Doinaş – Astăzi ne despărţim –


Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …
*
Citiţi traducerea în franceză =

http://wp.me/p1pjp4-zR

Anunțuri

Vânătoare de şoim – Ştefan Augustin Doinaş

în zori de zi când cea din urmă stea
este sătulă de isprăvi nebune
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un grămătic nota ce i se spune
 
„mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există”
– mărite domn! am un condei ciudat:
în loc de „mare”-a scris cu lacrimi „tristă”
„afară astrul zilei neclintit
suna din bronzuri vechi ca o fanfară”
– măria ta ! condeiul meu smintit
notează „înlăuntru” nu „afară”
„la fel de-aprinsă-n învelişul ei
simţeam bătaia sângelui în vine :
o flacără sporindu-se-n ulei”
– stăpâne! s-a notat aceasta bine
„de patru zile şoimul aştepta
flămând cu ochiul galben cum e luna”
– să fim mai drepţi cu el măria ta!
„de patru zile” nu : „dintotdeauna”
„în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zări murea de trândăvie”
– sunt zări care se nasc mărite domn !
şi scăpăra cumplit în colivie
„aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste”
– stăpâne ! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste
„atunci l-am scos din laţ” – ba nu l-ai scos!
„ştiam simţind cum muşcă din mănuşă
ce patimi poartă-n pliscul fioros”
– aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă
„cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi
deşi nu-l tulburau măcar zefirii”
– stăpâne! nu se cade să te minţi :
lăuntrul iscă tulburarea firii
“hăitaşii-aveau pe chip surâs felin
de câini zeloşi care-şi confirmă faita”
– mărite domn ! golanii simt din plin
când ura de la curte-asmute haita
„eram atât de mare” – un pigmeu!
„ca un topaz întinderea măruntă
lucea stropita-n inelarul meu”
– dar doamne! nu era inel de nuntă.
„visam o pradă mare mai presus
de orice zvâcnet de aripi mortale”
– visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale !
„parcă vânam prin mine urmărind
pe dincolo de orice cuviinţă
o pasăre ce zboară, de pe-un grind
ce mă răsfrânge-n ape o fiinţă
ce mă-ntrecea şi mă urma în timp
şi vălurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă
mă proslăveau liturgic împrejur :
câmpii şi oşti donjoane şi ducate
veneau urlând în calea mea o ! jur
vânam prin clare zile spintecate
de răsuflarea mea simţeam că sunt
ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul
destin fantoma unui prinţ mărunt
în care se trezeşte împăratul
eram prea exaltat ca să observ
că şoimul meu pierise de supt zare
dar simt acum că agerul meu serv
el – vânătoru-a ce mi se năzare
pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici
îmi răspândeşte numele-n tărie”
– te-nşeli stăpâne! şoimul e aici
pe mâna mea şi aripa lui scrie.
*
Cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-9E

Mistreţul cu colţi de argint – Ştefan Augustin Doinaş

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se : – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se : – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se : – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se : – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

*

citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-6L