Category Archives: Nicolae Labiş

François Villon – Nicolae Labiş

 
Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,
Când osteneala vine, renăscător imbold –
În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager
Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold.
Ţi-a curs pe buză vinul şi cântecul ca valul
Pătruns de-un neastâmpăr voios şi epocal,
Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul
Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal !
Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai o lume,
Oceanele baladei le străbăteai înot –
Flori albe şi flori negre-s pe câmpurile tale
De Martha descântate ori lubrica Margot.
Şi-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi,
Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri lungi –
Iluminat feeric de fulgere de săbii
Râzi şi acum sub faldul zăpezilor de-atunci.
Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor în pripă
Acest poem balcanic – umil covor să stea –
E veşnică din viaţa ta fiecare clipă
Prin zâmbetul tău tragic, vibrând de febra ta.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-nF

Anunțuri

Arthur Rimbaud – Nicolae Labiş

Scuture-şi pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur,
Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
Evocarea mea frăţească, încâlcit ştrengar, Arthur!
Cât de straniu sună astăzi imnurile foamei tale,
Cât de nefireşti soldaţii, galonaţii, verzi, „piu-piu“!
Dar în ţara ta-şi mai târâie poverile carnale
Haita care-ai blestemat-o, ameţită de rachiu.
Plictisiţi de băutură, răzvrătit numele tău îl
Pomădează flaşti alcoolici în subsolul monoton,
Când din cartea ta răsare şi înalţă crunt ilăul
Cu severii ochi privindu-i ţintă, gravul „Forgeron“.
Dar poporul tău şi lumea spulberă murdara crimă
De a-ţi fi târâtă faima într-al vinurilor fum,
Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,
Neastâmpărul tău tragic te-a-nviat aici, acum.
Coborât-ai de pe soclul státuilor funerare,
Ai pornit sub carul mare, fluierând un cântec viu.
Către tonţi rânjeşte ştirbă umbra smulselor picioare,
O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.
Drumurile ţării mele stau în faţa ta, şiraguri –
Amintirea ta colindă-le-n cadenţă, furtunos.
Când păşi-vom împreună vor ieşi în negre praguri
Toţi fierarii, cu bezele fluturate din baros.
Uite-n zare asfinţitul cu aprinsa lui văpaie,
Parcă-n zări batalioane duşmănoase s-au ucis.
Flame mari de foc şi sânge parcă-n zări se încovoaie
Ca în zilele de lupte şi de chinuri din Paris.
Uite-mi inima şi ţara: de furtuni înnoitoare,
De-un balcanic neastâmpăr, zbuciumate-s inegal,
Poate-a visului tău roşu o frântură îţi apare
Prin aceste-ntinse câmpuri, prin furnale şi metal.
Să-ţi privesc obrazul palid, sub vâltori de păr rebele,
În sfârşit, de bucurie luminat, prea dornic îs –
Căci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele,
Ţi-ai turnat nefericirea în cascadele de râs.
Scuture-şi pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur.
Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
Evocarea mea frăţească, încâlcit ştrengar, Arthur.
*
citiţi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-dk

Meşterul – Nicolae Labiş

 

 
Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintena zidire cu trei turle
Şi ce dantelata de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
 
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
 
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mânăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
 
Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!
 
Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
 
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
 
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-b4

Albatrosul ucis – Nicolae Labiş

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
 
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
 
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cânta-un surd prohod
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
 
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat,
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
 
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
 
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-76

Sunt spiritul adâncurilor – Nicolae Labiş

Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră,
În nopţi grozav de liniştite şi senine
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori,
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice,
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.
*
cititi traducerea în franceza :

http://wp.me/p1pjp4-1n

Dans – Nicolae Labiş

Toamna îmi îneacă sufletul în fum …
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare …Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână …

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă …

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati –
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare …

26 septembrie 1955

Din volumul « Lupta cu inerţia – Odă soarelui », 1958

*
Cititi traducerea în franceza :

http://wp.me/s1pjp4-danse