Category Archives: Nichita Stănescu

Nichita Stănescu – Elegia a zecea (fragment)

Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele, pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-ngheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferii
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină
şi la voia vidului cosmic lăsatşi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Achile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steaua Arcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun, căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pietre.

*

Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-zB

 

Anunțuri

Cântec vechi de luna nouă – Nichita Stănescu

Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele și de lut
ardea pe străzi și nu l-am cunoscut.
 
În felinarele cu iz de scrum
ochi de pisică-mi licăreau în drum
și pasul greu mi se-așternea nătâng
… și fluieram, așa, ca să nu plâng.
 
Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mai pustii și goi,
nici în surâsul meu nedăruit
și tot credeam că poate n-am murit.
 
Ieșise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut și, gol de gând,
trecui așa-nainte, fluierând.
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-yJ

A treia elegie – Nichita Stănescu

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare
 
I. Contemplare
 
Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge :
 
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
 
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte :
 
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
 
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz :
 
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale sângelui
se văd.
 
II. Criză de timp
 
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart ; şi de pălmile mele acoperite
ca să nască un cu totul alt decor.
 
Camera se varsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
 
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazuri şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
 
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid !
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.
 
III. Contemplare
 
Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelante.
 
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
 
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare-mi se revarsă
spre o mare îngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.
 
IV. Criză de timp
 
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
 
Suge din noi cât poate,
părând a ne arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
 
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
 
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.
 
V. Contemplare
 
Se arată fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
Eu ştiam atât : că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
 
Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări, la fel.
 
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
 
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
 
Gravitaţie a inimii mele,
toate înţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ji

trei lecţii – Nichita Stănescu

din "operele imperfecte" - 1979
 
lecţia despre cub
 
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sînge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
pînă ce cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărîmat !
*
starea medie
 
Pietre fumegînde şi cai rupţi,
temple adolescente în ruină
din care zeul s-a smuls pe sine
lăsînd lungi fîşii de piele verzuie
şi aerul acesta înecăcios
al faptului că sunt
 
Haotică matriţă în care-am fost bătut
împreună cu restul de sesterţi
din amfora pe care el a uitat s-o mai ia cu sine
 
Îmbătrânesc necheltuit şi neschimbat pe nimic
între aceste ruine adolescente
între coloanele care încă mai miros
 
a piatră proaspăt lustruită.
Cîteodată mă mai uit lung
înspre focul din cer
unde s-a mistuit zeul
 
Din fîşia de piele verzuie
mi-am făcut haine
 
E singurul lucru din mine şi de pe mine
care nu se rupe.
Ţine şi nu se rupe .
*
lecţia despre cerc
 
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaş băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
După aceea se cade în brînci
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atît
*
citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ja

 

A cumpăra un câine – Nichita Stănescu

A venit îngerul şi mi-a spus:
-Nu vrei să cumperi un cîine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
-Nu vrei să cumperi un cîine? –
m-a întrebat îngerul, ţinînd în braţe
inima mea
lătrătoare,
dînd din stînga ca dintr-o coadă.
-Nu vrei să cumperi un cîine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sînge ca dintr-o coadă.
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-db
 

Bînd într-un bistrou – Nichita Stănescu

Bînd într-un bistrou şi privind strada,
hemoragia de maşini în viteză,
tinerii sărutîndu-se, fustele acelea scurte,
dezvelind o colonadă de pulpe,
I-am zărit pe Rimbaud, spurcatul la gură,
certîndu-se aprig cu Verlaine,
dar l-am pierdut imediat din vedere.
 
Bînd într-un bistrou şi privind strada,
am asistat fără să vreau
la căderea unui înger din cer.
Era un înger motorizat, specializat în curăţirea
turlelor de catedrală, şi deşi avea o aripă luxată,
totuşi,
mi-a făcut un semn amical
cu cealaltă.
 
Bînd într-un bistrou şi privind strada,
m-am gîndit că ideile dilată realitatea,
şi că Gioconda văzută la Louvre
este aproape meschină
faţă de ideea ei
circulînd nestingherită prin lume.
 
Bînd într-un bistrou şi privind strada,
globurile verzi ale existenţelor,
semnele zodiacului alunecînd
pe lîngă ziduri în înserare,
am compus o melodie,
un fel de vietate locuind sunetele,
care însă m-a părăsit imediat,
sugerîndu-mi dispreţul ei profund
pentru cuvinte.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-cO

Aeroport de toamnă – Nichita Stănescu

Tras înapoi de planetă auzeam îngeri,
auzeam pietrele,
galbenul, verdele
cum urcau noaptea spre centrul
pămîntului.
 
Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsă
şi arzînd treptat treptat de la copite
pînă la creştet, şi numai coarnele
le rămîneau întregi şi se desfăceau
prăbuşindu-se
fiecare-n altă parte.
 
Timpul se spărsese;
fiecare apucam din el ce puteam,
şi nici măcar nu mai curgea peste tot
la fel:
în glezne trecea o lună,
în genunchi o zi, în coastă o oră
pe limbă un minut şi-n tîmplă
o secundă
 
,, De aceea încercăm să ne ţinem
capetele cît mai departe de miezul pămîntului,,-
spuse cineva.
 
Dar
nu-l luă nimeni în seamă.
 
Fiecare avea alt timp şi-ncerca
să treagă-nspre el planeta,
care însă se mulţumea numai
să se rostogolească.
 
Auzeam îngeri. Stam la pîndă
gata să-i sar primului în spinare,
pregătindu-mă pentru o călătorie.
*
citiţi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-cE