Category Archives: Miron-Radu Paraschivescu

Echinox – Miron Radu Paraschivescu

 
Te-am aşteptat atent. Ştiam că vii
Ghicită printre nopţi şi galaxii.
Al meu ţi-e trupul răsunând în mine
Ca o vioară-n pieptul cui o cântă,
Lumina scapă ca să ne îmbine
Iar vântul ca pe plante ne-nvesmântă
Şi-alungă dintre noi singurătăţi.
Scheletul ni-i acelaşi, împărţit
Părelnic, între două entităţi.
 
A fost o clipa-n care ne-am simţit
Chemările suind către izvoare
Ce azi sunt fluviu unic şi unit.
Tu, gurii mele gura-i eşti, şi boare,
Cu ochii mei vezi cerul de cicoare
Iar palmele şi-au locul pregătit
Din vreme : ale tale pe-al meu umăr,
A mea, căuş pe sânul tău rotund,
Cealaltă-ncinge coapsele domoale.
Cu tine-ncep şi isprăvesc să număr.
 
În părul tău ca-n unde mă scufund,
Suntem topiţi aceloraşi metale
Iar când ne-atingem în îmbrăţişare
Acelaşi sunet naştem amândoi.
Venim din depărtări ce-au fost egale :
Acum înfrânte se-ntâlnesc în noi
Şi lor le proiectăm aceeaşi zare.
 
Ne suntem unul altuia altoi,
Aceeaşi veghe ne-a sporit apoi
Unind acelaşi lut şi-acelaşi cer
În două mlădiate verticale.
Nici zâmbet, nici cuvânt avem stingher :
Tu visu-mi spui iar eu tristeţii tale
Zâmbesc şi-i râd : ne-au împărţit vecii
Dar astăzi, cer, pământ, şi foc, şi apă
Sunt ale unei vaste-mpărăţii
Unice. De aceea spre zenit
Când tu priveşti, privirea mea se-adapă
La pântecul pământului rănit
Pe care-l sap prin tine mai departe
Şi un vulcan ne zguduie nainte
De-a ne lua zborul dintre lucruri moarte
Spre-un tânăr astru, care ne presimte.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-yh

Dintre Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu

 
 
Floare-naltă, floare neagră
Nu ţi-am spus fă, că-mi eşti dragă?
C-o să fur din cer cinci stele
Să-ţi fac salbă şi mărgele
Si mă lăudam că eu
Il caftesc pă Dumnezeu
De s-o pune-n drumul meu ?
Nu-mi spuneai tu, ştiu, ca azi,
Când săream peste-un pârleaz
Că de drag ce îţi sunt eu
O să mori de gâtul meu ?
Si-a venit un …barbugiu,
Of, un fante de gagiu
Din obor sau mai de sus
Te-a chemat şi tu… te-ai dus !
Si-ncă n-ar fi fost nimic
Dacă nu mi-ai fi manglit
Punga mea cu bani fişic
Stăteam noaptea amândoi
Bibilică, bibiloi…
Ningea luna peste noi
Boarfo, nu ţi-a fost şucar
Să bagi mâna-n buzunar
Cum putut-ai să te-nduri
Să mă-nşeli şi să mă furi,
C-am spoit un an tingiri
Pe la feţele subţiri
Si-am trăit prin mahala
Doar cu praz şi ciulama
Ca să-ţi cumpăr ţâe, ţâe
Rochie de cununie
Să-îi fac degetu-nflorat
C-o piatră de matostat
Si tu, uite cum te ţâi
De cuvântul ăl dintâi,
Bine dragă, îţi mersi !
Să mă-nşele o…lălâie !
Da’ şi eu fusei tămâie,
Că puteam şi eu încai
Să fiu craiul ăl mai crai
Si să huzuresc ca-n rai !
Da’ acu am rămas bleg,
Amărât şi plin de jeg
Ca nărozii ăi mai mari
Nici gagică, nici…biştari !
*
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-x8
 

Trei poeme – Miron Radu Paraschivescu

Prefaţă
 
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine
Pătrunzându-mi gândul ca un ac.
Îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
Şi-mi pune întrebări la care tac;
Sădeşte-n suflet, ca într-o grădină,
Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
La fel ca şi o umbră ce creşte din lumină,
La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
Adesea, piscul negru în furtună,
Îmi pare strălucind pe zări senine
Şi-njurătura-mi pare vorbă bună.
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine.
 
*
Clopot
 
Pierite chipuri, dintr-o ceaţă deasă
Memoria le vede prin perdele
Şi ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,
Întreagă regăsindu-se în ele.
 
Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Şi, grea, tăcerea îşi pogoară vama.
 
Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui
Doar vântu-i suflă uneori alama.
*
 
Vioara
 
Cum stă-n sicriul ei cel mic culcată,
Vioara pare moartă înc-o dată.
Încremenit, arcuşul subţirel
I-a amuţit alăturea şi el,
Cel care sprinten alerga pe strune,
Şi nici o melodie nu mai spune,
Voi ştiţi prea bine că sunt o vioară
Prieteni, care cântă să nu moară.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-wb

Omagiu lui Miron Radu Paraschivescu

În amintirea Poetului, al carui Centenar se serbeaza azi
şi a tinereţilor noastre, frumoase ca o poezie ...
 
Suvenir
 
De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.
 
Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,
 
Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos vestmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-mj

 

Septembrie – Miron Radu Paraschivescu

 
Suflet al meu, ce faci acu,
Pierdut prin lucrurile toate?
Lăsându-şi soarele-n bucate,
Vara, catarg de foc, trecu.
 
Un greier ţârâie mărunt
Prin câmpul unde am umblat
Şi ca un mort din somn sculat,
În toate pier şi-n toate sunt.
 
Prin vântul serii, glasul tău
Îl mai pândesc, poate, şi-acum;
O stea sclipind prin nori de fum
Târziilor păreri de rău.
 
Mai jos cad toate, până când,
Singur rămas la ceas târziu,
Nu te mai văd, nu te mai ştiu
Prin timpul ce-l aud sunând.
 
O, suflete al meu, învie
În lunga toamnă, grea de rod,
Să vezi crescând într-alt norod
Nestinsa ta copilărie!
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-kn

Cântic de dor şi of – Miron-Radu Paraschivescu

O să cânt o viaţă-ntreagă
după a care mi-e dragă,
o să cânt ca un nătâng
doar de boală – să nu plâng!Că era gagica neichii
să-i săruţi poala scurteichii,
cu buze de micşunele,
muşcar-ar neica din ele!

Şi de mândră ce erea
m-apucă la lingurea
doar când mă gândesc la ea.

Mi-a zis că dacă mi-e dragă
să mă împrumut la bangă
şi să-mi pui dantura-ntreagă.

Dar nici eu nu m-am codit,
gologani am abulit
şi mi-am pus dinţi auriţi
ca boierii pricopsiţi.

I-am luat rochie de tafta,
papucel de catifea
şi-am dus-o prin mahala
ca să vază cine-o vrea
că e amureaza mea.

C-am iubit-o şi-o iubesc
şi tot v-o istorisesc,
măcar că mă pârpălesc.

Uite mintea mea a proastă:
să mă car de la nevastă
şi să mă duc cu-o putoare
nespălată pe picioare
să mă curăţ de parale.

Dar n-am fost de vină eu,
bătu-mi-o-ar Dumnezeu!
Cum făceam o păşitură,
hop şi ea! în bătătură;
mergeam la biserică,
dar ea-mi pune piedică;
dac-o luam de subsori
îi mirosea gur-a flori.

Şi ca să mă bage-n streche
punea şi-un mac la ureche.
Să spuie care-o cunoaşte
cum era de dată-n paşte;
că, bătu-o-ar stelele,
şi-a tras şi sprâncenele,
subţirel, pe lângă coadă,
de-mi suci mintea năroadă.

P-urmă, ce să vă mai spui?
Umblam după ea hai-hui
şi unde se fandosea
că este gagica mea.

Şi mă lua îndelicat,
numa-n şoapte şi oftat,
când eram la ea în pat.

Of, pupa-o-ar mă-sa rece,
că dorul ei nu-mi mai trece!

Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea…

Şi-ntr-o seară, din pridvor,
cum trecea un roşior,
a ieşit la drumul mare
şi-a fugit cu el călare.

De-atuncea s-a tot dus
şi eu am rămas mofluz,

singurel, să bat din buză,

vascrisu ei de farfuză!

 
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-jv