Category Archives: Mircea Ivănescu

Patru poeme de Mircea Ivănescu

 
 
Vorbe, vorbe, vorbe…
 
trebuie alese vorbele cu grijă
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai aşează
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine, că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele,
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult).
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…
*
 
Iubire nedesluşită
 
să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
când citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată. doar că acuma
 
nu ţi-o închipui absentă. ştii că nimic – ca într-o moarte –
 
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici. e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada. şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mânâncă zăpadă,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gândeşti – c-are să se termine.
 *
 
Frunze
 
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acum mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
*
 
Miopie
 
seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
spunea suzana (povesteşte ea mai departe),
se face o cotitură şi scapi – de asta mi-era frică şi mie,
adăuga ea gânditoare, văzută fără ochelari
faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură,
pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-yd
Anunțuri

Două poezii – Mircea Ivănescu

Palide stele

 

acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu ştiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
şi eu merg acuma pe strada aceasta.

 

*

 

faţa de masă

 

viaţa ca o faţă de masă – iată, stăm
şi dacă ne ridicăm ochii am putea crede
că vedem prin pâcla decolorată care încet se strecoară
de afară, părul ei – şi după ce am privit
multă vreme vremea încremenită rotund
în cercul din faţă, părul ei ni se pare
deopotrivă de luminos, ce frumos, –
să stai la o masă – de lucru – şi să ştii
că poţi uneori să ridici privirile, şi ai să vezi
luminiscenţa căpătând chipul fiinţei, care o clipă
abia, îţi va fi stând în faţă. dar faţa de masă
de pe care atât de rar, indiferent, îţi ridici ochii,
ea este planul, viaţa – (planul, adică masa
hărţilor, unde ţi-au însemnat drumul). şi drumul tău
către focul acesta cu fum îndelung, de care ţi-era frică,
îşi şerpuieşte împlinirea – şi pe faţa de masă
cearcăne, urme de sare, lumina decolorată
şi foşnetul acesta imens al liniştii aşezându-ţi-se
pe ochi, peste urechi.
*
Citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lC

 

Omagiu lui Mircea Ivănescu (1931 – 21.07.2011)

Dar sunt şi amintiri adevărate
 
Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?
*
cititi traducerea în franceza :
http://wp.me/p1pjp4-gr