Category Archives: Liviu Ofileanu

Două poeme – Liviu Ofileanu

sejur mediteraneean
 
un birou din anii 70 – imitaţie de stejar băiţuit cu negru,
negru lucios cum e abanosul pompelor funebre
a cărui strălucire induce falsa impresie
că mortul e plin de viaţă sau că o mierlise fericit.
biroul e flancat de un pat de campanie
de şifonierul încastrat în peretele camerei cu miros de mucegai
un damf atât de puternic încât blana pisicii îl risipea în vecini.
de fapt era un dulap cu haine puţine şi ieftine
iar patul putea fi demontat în 10 secunde
şi ascuns între picioarele mesei ca un lucru ce dă de gândit.
 
pereţii au fost zugrăviţi de mai multe ori
şi straturile erau mascate cu tapetul liliachiu
pe care medicul de origine vietnameză
clement vu ngoc, nu voia în ruptul capului să îl schimbe:
e ultimul lucru pe care l-a lăsat intact soţia mea
după ce m-a părăsit (…) în fine, multe lucruri vraişte,
fă Tu curăţenie şi îţi scad o lună la chirie.
 
cu peste 40 de ani în urmă,
în această casă provensală cu verandă şi volete,
pe strada chemin grange neuve no. 25 impasse des jonquieres
o familie vietnameză s-a refugiat din calea marelui răsbel:
doctorul nu bea coca-cola şi nu fumează kent.
dacă am fost o jumătate de an charpentier
am citit în original poeţii decadenţi
şi cuprins de friguri admirative adormeam îmbrăcat.
atunci doctorul stingea lumina fără să mă trezească,
îi auzeam paşii lipăind pe coridorul mucegăit
şi cum respira întretăiat să nu facă un zgomot
 
să se piardă apoi în cavoul de la etaj,
cameră în care nu m-a invitat niciodată,
dar s-a scuzat pentru asta trăgându-mă de limbă,
incitând să o vizitez în lipsa lui.
 
soarele, ploaia şi iedera căţărată pe marginea ferestrei
îmi aduceau natura de care nu mă puteam bucura,
iar medicul invita tot felul de colegi să le zică:
El vorbeşte franceza cu accent german
Eu ştiu engleză dar El nu suportă engleza…
toată vara m-am gândit că depărtarea nu vindecă nicidecum,
ca o fantomă viaţa cu oamenii ei îţi calcă urma.
 
într-o seară m-au podidit lacrimile,
am plâns prosteşte fără nici un motiv
ca la moartea mamei când nu reuşeam să mă îmbăt,
aveam ochii duşi în fundul capului şi deliram la oglindă
şi se contura un motiv pe măsură ce dădeam apă la şoareci –
la 5 ani m-am pierdut pe-afară
(e o amintire de care n-am scăpat nici aici)
şi cum uitasem drumul înapoi,
luam de haină pe câte un nene: unde e strada mea,
la care nenea dădea din cap copii-copii-părinţi-părinţi
şi scotea o monedă de 3 lei
fiindcă El mă credea cerşetor dar Eu îi luam fiindcă mi-era foame
şi la bufetul din piaţă era deschis de la 10.
 
acolo mă trimitea tata să-i umplu bidonul de motorină:
torni cu pâlnia asta patru halbe una după alta pricepi
şi Eu turnam halbele pe gâtul negru al bidonului, cum a zis,
una după alta, la fel ca la înmormântarea lui – una după alta
şi veneam pe scurtătură cu trei beri în bidon,
cu o napolitană codruţ mâncată pe holul scărilor,
unde dracu’ ai stat stârpitură, jap-jap două palme.
dar niciodată n-a observat că îl păcăleam cu o bere…
*
Aria Broca
 
toată viaţa mi-am dorit o casă pe malul mării –
tatăl meu făcuse armata la constanţa
şi urma să ne ducă pe toţi – pe mama, pe mine şi fratele meu
să vedem Marea Neagră pe timp de furtună,
şi păsările alea care nu-şi udă penele
numai când se duc la pescuit în adâncuri.
 
nu i-a reuşit niciodată;
dar Eu am rămas cu nostalgia lui
şi obsesia de a muta la rândul meu familia pe un mal de nisip,
să ridicăm o casă simplă,
din paie şi lut,
o casă alungită cu botul până în buzele mării
ca o tigvă de cal rostogolind gălbenuşul viitorului meu.
 
şi luna plină atrage mai mult ca de obicei
cupluri antinomice, clovni şi majorete
cu sângele oprit pentru aplauze plătite
şi timpul dintre joacă şi dorinţă expiră cu primul sărut,
scumpa ceapă degerată a iubirii.
trebuia să ştii că poemul cine-a pus rahat pe clanţă
se referă prima oară la tine
apoi la tine şi în cele din urmă la tine,
într-o conjugare halucinant de reală
iniţiată cu fiecare ochi de bou lăsat gaj la poarta veşnic nouă.
 
trebuia să fii la curent cu truismele seci şi valoroase prin repetare,
cu filosofia îndoielii şi a nepăsării,
fumul de ardei intrat pe fereastra zilelor pierdute,
şi evidenţa că orice carte pusă în zidul dintre tine şi moarte
te obligă să faci un pas înapoi –
să vii cu spatele spre mulatra lipită de umbra ta.
trebuia să te aştepţi că vei fi dereglat
Dumnezeu umblă în fiecare seară cu mutra tatălui
să nu fie văzut de la înălţimea unui stat de om
mort de beat în patru labe,
ar fi trebuit să afli că până şi curvele cantonate în parcări de tir
sunt înaintea soborului de preoţi ajunse-n rai la clasa I,
toate pe genunchii Lui,
gata să-i pieptene onduleurile bărbii / să-L miruiască din nou.
 
dar nu mi-a reuşit niciodată;
însă inima bate un ritm surd şi monoton,
de parcă valurile au pătruns-o cu primul dor al părintelui.
chiar şi când stau în grădină să ascult în buretele căştilor
ca un pilot de elicopter un ordin de sus
văd marea acoperindu-mi umerii cu steagul ei albastru
şi cum se îneacă mâinile
în ploaia strânsă pe urme de copită.
trebuia să te aştepţi că un păianjen nu stă în mijlocul pânzei
decât în rare cazuri
când oboseala mersului îi leagă pietricele de fiecare picioruş
când i se rup firele tot mai des
şi perdeaua de mătase nu-l mai poate feri de raza necruţătoare
a soarelui de amiază.
*
citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-kY

 
Anunțuri