Category Archives: Ioan Alexandru

Strămoşii – Ioan Alexandru

Oricât le era vatra de săracă
trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor
 
După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând
 
După ce-aşezau pe îndelete
pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu
 
Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei
 
Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut
 
Să nu se uite să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător
 
Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În grabă mare ce avem mai sfânt
Era de-ajuns luceferii să ardă
Să se străvadă celălalt pământ.
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-9O

Clopotele – Ioan Alexandru

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
 
Primăvara semănam în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.
 
Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.
 
Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.
 
Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9K

Aura – Ioan Alexandru

Noi n-avem piramide în Carpaţi
Nici babiloane n-am crescut prin casă
Pământul nostru-n lume s-a deprins
Din când în când c-o faţă cuvioasă
 
Lăuntric sanctuar împodobit
Cu toată slava zilelor de vară
Şi când obrazu-n lume-i pustiit
O lacrimă-l sfinţeşte în afară
 
Aura ei pe Voroneţ s-a-ntins
Pe ouăle de Paşti şi pe veşminte
Şi de pe porţi a lunecat în cer
Şi ceru-a lunecat printre morminte …
*
citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-7p