Category Archives: Ilie Constantin

Neguţătorul de săbii – Ilie Constantin

I
Demult, într-o cetate fără vreme
Trăia un om ciudat, un neiubit,
Pe care-l pomeneau cumplit blesteme
Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.
 
Neguţător de săbii şi pumnale,
Străin de toţi, însingurat, uituc,
Prin larme de bazar călca agale
Cu urme tăinuite sub papuc.
 
Şi faţa lui se întorcea-n uitare,
Fără de văz, în sine navigând,
De parcă asculta fără-ncetare
Rostit de mii de voci acelaşi gând.
 
La început cătare-avu destulă
Negoţul lui, şi nesecat dever,
Jur împrejur cetatea nesătulă
Cerea surâsul spadelor, sever.
 
Şi luptători pieriseră-n tăişe,
Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.
Doar omul cu privirile piezişe
Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.
 
Din vârsta lui oprită, nefirească,
Un cerc de teamă se lărgi treptat
În preajmă, năzuind să se lărgească
De parcă timpul s-ar fi depărtat.
 
Ei blestemau fiinţa lui, neruptă
De nici-un semn şi fără-ncovoieri
Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă
Din roade care nu cresc nicăieri.
 
Şi ce putea să fie acea hrană
Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi
Din vieţi de tineri fără de prihană
Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?
 
…Sta printre panoplii neguţătorul
Rememorându-şi straniul destin.
Trecutul se-ncâlcea cu viitorul
Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.
 
II
Când se-ngusta de musulmani Bizanţul
În sfinţi trecându-şi teama, şi-n statui,
El, tânăr sclav, se minuna că lanţul
Lent ruginea pe vie glezna lui.
 
Lipsit de nume nu se răzvrătise
Şi nici nu se-ntâmplase-a fi bolnav,
De-aceea-l şi uitaseră-n abise
Stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.
 
Odată, hoinărind la întâmplare
Prin scorburile minei, ca un duh,
Răzbi sub constelaţiile clare
Şi leşină pe stânci de-atât văzduh.
 
Când soarele i se opri în gene
Mângâietor şi proaspăt, se trezi ;
Străvechiul lanţ se descleşta alene
Şi liberă sui întâia zi !
 
El într-un râu întârzie la scaldă
Înfricoşat de tânărul său trup,
Simţind sub pielea netedă şi caldă
Cum ritmurile sângelui erup.
 
Dar pentru ce pe el  îl alesese,
Şi cine ?, dăruindu-l din belşug
Cu şir de vieţi, prin generaţii dese
Ce între naştere şi moarte fug ?
 
Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă
Iubirea, pretutindeni, cu prisos.
Şi viaţa lui, din veşnicie toarsă
Se adânci-n iubire, nemilos.
 
Dar anii peste dragoste trecură,
Femeia ca ninsoarea se topi,
Iar el ştia că îl privesc cu ură
Şi furie bătrânii lui copii.
 
III
Atunci fugi în alt popor. O limbă
Necunoscută-i sună-n auz
Şi viaţa lui păru că se preschimbă
Cu noul grai silabisit confuz.
 
Şi lesne-i fu cuvinte noi să-nveţe
Pe gura unei noi femei, curând,
Şi se rugă pierdut de bătrâneţe
Când noii fii încărunţeau pe rând.
 
Şi părăsit de-atâtea ori cu sine
La capete de cicluri, mohorât,
El tinereţea ca pe o ruşine
Şi-o tăinuise. Şi-i era urât !
 
Nimic nu mai putea să-l mai încânte
Şi printre oameni zăbovind deştept,
Simţea un dor sălbatic să-şi împlânte,
Până la pumn, o sabie în piept.
 
Dar se sfia de propria fiinţă
Ca de o platoşă de împrumut.
În trupul ne-ncercat de suferinţă
Zăcea, ca într-o altă mină, mut.
 
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9W

Efemeride şi statui trăind – Ilie Constantin

Obişnuit de-atâta timp cu mine
Dau ritmul meu planetei călătoare.
Dar nimeni nu-l acceptă şi-mi revine
Pe braţ precum un şoim de vânătoare.
 
Mult nărăvit la propria bătaie
A inimii îmi pare că-i egală
Cu etalonul tainic ce şi-l taie
Pământu-n veşnicia orbitală.
 
Mari cercuri imperfecte, ca de cretă,
Sunt anii mei urmând să se cresteze
Şi linia lor strâmbă îmi repetă
Că lumea-i diferenţă de viteze.
 
Ninsoarea, frunza, turnul de cetate,
Aceleiaşi tăcute gravitaţii
Vânat, se surpă orb înstrăinate
Într-un vacarm coral de-acceleraţii.
 
M-aş pomeni bătrân, cum centenarii
Din Caucaz, în treapta unei zile
Trăite-n ritmul de furnici, pe arii
Întretăiate, spornice, febrile.
 
Absurdul ciclu de efemeride
Născute-n zori, la-ntâia stea ucise,
Spre-o întâlnire gândul mi-l deschide
Cu o umanitate din abise :
 
Cum vom putea acelor oameni-raze
Să le vorbim, în lumea lor afundă,
Când generaţii s-or schimba prin fraze
Tot istovindu-se să ne răspundă ?
 
Noi înşine, cei retezaţi de Parce
Prea timpuriu, dacă din somnolente
Stele s-ar întâmpla să ne debarce
Statui cu gesturi erodat de lente,
 
Cum le-am vorbi ?
Dar le-am vorbi ? Rapide
Mileniile le-ar veghea cu schimbul
 
Aşa cum trec pe lângă piramide
Popoare, seminţii, nisipuri, Timpul.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9m

Teroare din copilărie – Ilie Constantin

Revii, teroare din copilărie,
Ameninţare de-ntuneric, rece,
Pereţii au substanţă rară, vie,
Prin care forme de temut pot trece.

 

Treptata beznă lasă prin unghere
Contur singurătăţii – ca o mantă
A cărei poală lunecă-n tăcere
Pe goale vizuini căscate-n pantă.

 

Sunt fiare mari vibrând de-atâta pândă
Şi răbdătorii şerpi, încinşi în zale,
Chiar câinii mei ce-aşteaptă să mă vândă
Acestei conjuraţii bestiale.

 

Şi mai ales sunt cele-fără-chipuri,
Proiecţii de fiinţe ne-ntâmplate,
Tot ce nu poate fi, ca din nisipuri
Se-alcătuieşte să mi se arate.

 

Oh, joc al nervilor febrili cu nervii
Extenuaţi !
Lumina izbucnită
Izbeşte precum suliţa Minervii
În formele-neforme ce palpită ;

 

În ritm de inimă pulsează încă
Şi în podele se preling, ursuze,
Cum smulse de pe aria adâncă
A mării se topesc pe bord meduze.

 

(1967)

 *

Cititi traducerea in franceza :

http://wp.me/p1pjp4-4r

Arhitectul – Ilie Constantin

Furtunile prin veac topiră varul
Şi-un amânat înscris ieşi din zid :
„Zeilor mării le închină farul
Fiul lui Dexifran, Sostrat din Cnid…”
 
Mâl istovit de fală şi milenii
Purta spre mare Nilul auriu
Dar veşnicia i-o vegheau hellenii
Jur împrejururi, până la pustiu.
 
Sfidată de catargele deschise,
Bătută-n vâsle sub văzduhul mort,
Marea vorbea în limba lui Ulise
Din toate zările spre orice port.
 
În fildeş, purpură şi palisandru,
Sporit cu aur, ocrotit de zei,
Oraşul cel mai drag lui Alexandru
Se ridica, sub regii Ptolemei.
 
Şi, într-o noapte, şuvoi prin stele
Cu ochiul fix şi ferm întâiul far,
Urlând spre stânci, incendiat pe vele,
Adulmecat de fulger în zadar.
 
O, turnul se-nălţase cu migală,
Mult amânat, ca toate în Egipt,
Şi coama lui urcase triumfală
Cât cel mai nesfârşit eucalipt.
 
Corăbiile îl priveau umile
Umbrindu-i glezna-n vârfuri de catarg,
Şi noaptea de la şaptezeci de mile
Le ocrotea chemându-le din larg.
 
În zori când soarele sărat de unde
Stingea luceafărul vegheat pe turn
Lua foc pe ziduri marmura : un munte
Ardea pe ţărmul încă taciturn.
 
La urmă, Filadelful, cu trufie
Veni să-şi vadă numele, muşcat
Cu scris de-un stânjen şi aurărie
Pe faţa turnului dinspre palat.
 
Era cea mai temeinică izbândă
A unui nume ! Iris amărui
Oprea bătrânul rege, ca o pândă
Pe nemurirea literelor lui.
(1967)
 
Din volumul Bunavestire, Bucureşti 1968.
*
Cititi traducerea în franceza :

http://wp.me/p1pjp4-2n