Category Archives: Fabian Anton

CÎNTEC (23) – Fabian Anton

Vor trece ani, te vor iubi-n tăcere
stoluri de fete simple, efemere,
cu trup înalt, cu tîmple mai senine,
cu sîni mai fermi, cu coapsele mai pline
de-arome dulci, ce noaptea se ivesc,
dar şi atunci voi şti că te iubesc.
În zile de februar, de dimineaţă,
veţi bea cafea, veţi ronţăi dulceaţă,
prin patul infinit vă veţi toci
grijile adunate peste zi,
vei fi mai fericit decît erai
în orele cînd ne-ntîlneam la ceai,
le vei zîmbi, minţind că-ţi este bine,
dar gîndul tău tot va zbura spre mine.
În jurul tău vor defila debile
mulţimi, tramvaie, spaime, şoapte, zile,
şi cărţi celebre, degete prelungi,
însă nu vei putea nicicînd s-alungi
aburul mov ce ne-a unit mereu.
Ştiu fab că îţi va fi atît de greu
încît chiar de vei vrea nu o să poţi
din trup povestea noastră să ţi-o scoţi.
Vor trece ani, te vor iubi-n tăcere
stoluri de fete simple, efemere…
*
citiți traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-Ao

Poeme – Fabian Anton

Cantara (9)
fab, cine iţi va spune azi bună dimineaţa
ceaiul de pe noptieră, pădurea, iarna, ceaţa,
cristalul de murano pe care-a aţipit
crema de portocale ridată de cuţit
ori poate Bach, ori poate, cum ştii, adeseori,
aroma scorţişoarei va năvăli în zori
gata să incendieze perdele de trifoi
şi sufletul tău palid, înveşmîntat în foi
de misterioase versuri, de amărui trecut,
hai spune-mi, nu te teme, ştii bine c-am avut
mereu de partea noastră tot ceea ce-am ratat
ştim să iubim feroce căderea în păcat,
ştim să plutim albastru pe străzi scăldate-n nori,
purtăm în trup fantasme, şi spaime, şi culori
prin inimile noastre agale pasc motani,
colecţionăm iluzii cum alţii-adună bani,
şi tot sădim distanţe ca să putem uita
cum adormeam cu sînul lipit de tîmpla ta.
 
fab, cine îţi va spune azi bună dimineaţa…
 
***
Cantara (10)
Iarna-i un grai ce nu îl pot deprinde,
vin îngeri să îmi ţină de urît,
le dau şerbet de nori şi ceai de ghinde
şi gălbenuşuri spumă, pentru gît,
apoi pun să răsune-n încăpere
concerte de-mblînzire şi de dor
de izvorăsc iluzii prin unghere
şi torc motani de rouă-n dormitor
sufletul meu se face-atunci ca ceara
abia topită, tîmplele-mi zvîcnesc
cînd ştiu că, uite, acuş vine seara,
şi tot nu am habar să te iubesc
degeaba răsfoiesc noapte de noapte
reci cataloage de acum un veac,
degeaba fierb melci fistichii în lapte
şi sorb măduvă tristă de brotac,
secretul ăsta nu îl pot deţine
cît ninge mov prin burgul amărui
şi sîmbăta va mirosi a tine
şi-a Debussy, a ceaţă, a gutui…
***
 
Cantara (11)
Uite, ştii, voi picta tot ce-a fost între noi
strada roasă de paşi, haina roasă de ploi,
cerul fără icoane, sfinţii fără altar,
clipa grea, îmbîcsind un străvechi calendar,
cartea despre iluzii, trei concerte de Pärt,
felul meu aberant de a vrea să împart
totul numai cu tine, felul tău de-a clădi
minunate ruine peste trupul meu gri,
voi picta totul, ştii, poate-aşa vei afla
ce atingeri sădeam ieri în inima ta
şi acum cît pustiu şi urît s-a lăsat
peste tot ce-am iubit, peste tot ce-ai trădat.
 
un tablou dureros ce-o să spună în zori
ce uşor ne-am lăsat troieniţi de culori.
***
 
Cantara (12)
Aerul crud al tristeţii… Ce mai rămîne de-acum?
Vîntul cu-arome de sare ce se răscoală în drum,
ceaiul de crini, călimara plină cu tot ce n-am spus,
gîndul meu plin de amprente, trupul tău mov şi apus,
partea albastră a lumii ce ne privea şuşotind,
ceaţa în zile de iarnă, stoluri de îngeri plutind
peste soborul de case, peste ruina din noi,
cărţi de poeme brumate, sfinţi de ghimbir şi de ploi,
felul în care lumina cade, pepit şi hai-hui,
peste cearceaful sub care se-ascund tăceri şi gutui,
şi, mai ales, fab, secunda dintre un da şi un nu…
aerul crud al tristeţii
Iaşiul
Sibelius
şi
tu
***
 
Cantara (13)
În curînd vom uita tot ce-a fost între noi,
coapse arse de-atingeri, strada arsă de ploi,
un sfîrşit de februar ce mereu îl simţeam
ca o tristă gutuie părăsită pe geam
şi-o să fim fericiţi ca şi cum nu am şti
ce ruine purtăm, cît nesomn şi cît gri,
 
umbre mov, infinite, străbătînd cu paşi rari
zile lungi şi ceţoase, promisiuni, amânări,
zeci de mii de senzaţii, de iluzii, de gări
cu peroane obscure şi de trenuri murdare
luminate albastru de străvechi felinare
voi zîmbi fab, să ştii, ca şi cum aş mai vrea
să împart iar cu tine cana grea de cafea
ori s-ascult în surdină şiruri lungi de poeme
cît mai e încă iarnă, cît mai e încă vreme
să păstrez undeva, într-o filă de carte
tot ce-aş vrea să feresc de iubire şi moarte
In curînd vom uita tot ce-a fost între noi…
 
Cantara (14)
Ce să îţi spun, mă simt atît de fericit
ca un copil ce joacă frunza pe trotuar,
afara e sfîrşit de zi şi de februar
în suflet simt aromă grea de cer coclit
 
Din cînd în cînd îmi bat la uşă sfinţi blajini
– vînd amintiri şi praf de nouri, şi cafea,
iluzii vînd, şi cărţi de joc, şi ceai de crini,
dar ce vînd ei în burgul meu nimeni nu vrea
 
Şi le deschid atunci timid chilia mea,
răsună valţuri străvezii la patefon,
şi feliem catifelat lumina grea,
gătim cochet melci fierţi în lapte şi bulion
 
fiindcă tu ştii, am învăţat s-apun frumos,
tristeţile mi le păstrez în insectar,
din cînd în cînd visez femei de abanos
şi-afară e sfîrşit de zi şi de februar.
 
 ***
citiţi traducerea in franceză :
http://wp.me/p1pjp4-zn