Category Archives: Daniel Turcea

balada splendorii – Daniel Turcea

trezește zborul
ce L-ai pus
în ou
 
gânditul ou
al sufletului
norul
și iată
cerul mic
și cum
mă-nchide

abia aud
cum
Pasăre
mă chemi

deasupra apelor

acolo

îmi deschide!

îmi spui
ce nu văd

ce-i dincolo
de gânduri

în splendoare

și te-nduri
și-ncepe frumusețea
și ne doare

*
citiți traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-t
 
Anunțuri

Vameşul Pictând sau Călătoria – Daniel TURCEA

I

Oraşul, ca într-un atrium arzând
un ram de santal
adevăratul, chip părăsind
orice-nfăţişare, lăsând
un sân de cenuşă
pe in
culorile sale-l descriu ca un gol
trup de femeie când un tigru-şi coboară
imens, sub stele, faţa spre ochii
ei, ce acum
visează cum un tigru-şi coboară
faţa spre ochii ei ca un chip din fântână
ce urcă spre buzele sale
şi iată
Oraşul, ca într-un atrium, aprins
un ram de santal
dar blânzi, fiii păcii, pe cale
atât de umili, de ne-nvins
 
II  Pictorul

iată, frunzele au lumină în miez (el
în stânga cămării
pictor de vamă a frigului
călătorind în litera „o”
gol şi plin, afirmarea-afirmării
coincidentia oppositorum, frunză de
 salcie, salcâm înflorit
 şarpe în formă de dafin
îmblânzitor de măceşe, a fost auzit
predicând unei rodii
despre lebăda care va fi împuşcată
în nuferii din apropiere şi, cum
vor fi
arma de argint, cu sigilii, prefăcută-n scrum
mâna cea vinovată
şi cerurile nu vor mai fi
ca acum)
 
III
 
mângâiere de clavecin, roua pe arme
e duminică în Iahveire
în munte
 
IV  Tigrul sfâşiind o gazelă

(ah, popoarele de lângă mare
ţărm polarizat !) sub subţiri frunzele
salciei
un lăstun stând
pretutindeni , sufletul
mai frumos, sângele
implorând, sub cer
sub pleoapele gazelei, tigri captivi
nu, nu e umilinţă în fuga antilopei
o mantie îi lasă
în gheare ca un fulger
aerul şi limbile verzi
iată, lângă fibra ca purpura, aproape războinic, în umbră, în aule
parcă lemnul ş-ar aminti o cupolă
din Oraşul mai vechi decât muntele-n care
– în seceta
ce inundă – cu smarald s-a scris, dimineaţa
faţa distrugerii
 
V  Acasă la Rousseau

şi, singur, urci dincolo, te aşezi
printre fiinţele de nedescris, care vin
în fiecare seară, şi nu le vezi
migdalul aprins
visează livezi şi cum
cineva
înveşmântat în flacără vine
şi îi culege sufletul
şi i-l ia
 
VI  Gânditori

numiţi-i gânditori ne-ntrecuţi
eu le voi spune :
salcie, salcie
sau
numai mal
arhipelaguri cu după-amieze
lagune cu temple, veninuri
languste
şlefuite de un gând
Golf de timp nemişcat, risipire
solzi de-ar cădea de pe ochi, zilele din amintire
 
VII

“acum”
a şoptit
“acolo nopţile sunt indigo” şi atunci
din crengile-nflorite, parcă plutind, a venit
Omul Durerii din Santo Domingo
în mână cu trestia de zahăr
pictând, murise
era
o nesfârşită uimire în tot ce vedea
 
***
inexistent în lumină,
din sfiala de a nu orbi
astfel s-a arătat în lumină
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-I

ARS – Daniel Turcea

CUNOAŞTERE
 
vechi
sul
strâns
 
cu semnele ca norii scris
e-acum !
şi nu-l deschide !
 
 ATÂT DE TRANSPARENTĂ

 Lumina unui soare magnetic
asemenea sufletului
oare nu vi s-a părut niciodată
lumea atât de transparentă ?
 
VREMEA ÎN CARE PREGĂTIM CEAIUL

 duc vase
unde
în miresme moi dispar ca roua
lumile
numai străvezime. Focul
Dinafară creând o volbură de şoapte şi de sfere
 
când florile de ceai, de-un verde-nchis se lasă
o clipă doar
cât pleacă o săgeată
lăsând să cânte struna
cât un frate
oprit din rugăciune-a-mbrăţişat
oraşul de pe munte cu o privire
cât timp îi trebuie unei lacrimi
să îşi adune sarea
sau petalei
să se desprindă
şi nimic mai mult
 
se limpezeşte
se acoperă, se lasă
în ceştile de porcelan, un timp
 
până când, îngenuncheat, fiecare uită
de sine şi cum lacul din poem
se termină în cer, gândurile-ncep
ca nuferii de albe, de
desprinse
nici viaţa şi nici moartea, bucurie
fără de margini, cât miracol, spui
să faci un gest
cum s-ar deschide
în duh
petală cu petală, floarea
tristeţii noastre, în lumină, îngeri
înceată mână, gâtul unei lebede
oferi ceaiul, atât de-aprins în seară, o clipă,
şi apoi din nou
intrând în umbră
de culoarea lunii
printre versete-ncet
ca lebăda atinse
drumul ascuns, mângâind parcă
un chip ascuns de noapte-al
unui înger
alăută
 
VINA
  I
 în suflete-ntuneric aduce
şi părerea le desparte
şi sapă iad
şi-nveninând, privirea
îi schimbă lumii faţa
şi străină
potrivnică se face-ntreaga fire
 
vezi
sufletul se bucură că nu e
mai înafară, să se vadă
locul vulpii
atunci începe
între om şi sine-ntregul cer
catapeteasma nopţii
depărtarea, însemnându-şi chipul
numeam atunci o floare carnivoră
poezia
–  o uşă
orbitoare s-ar deschide –
 
poemul descria
omida
cum se ascunde în pufoasa oră
cum ţese-n juru-i
carceră, cămaşă
larvelor de fluturi
s-ar fi vrut sufletul o umbră uriaşă
viaţa s-aducă peste tot ce-atinge
căci orb fiind, mă bucuram de lucruri
 
casete în casete
molimi, cuvinte
plajă cu nisip încuiată
de o molimă inima apă
 
şi mereu depărtarea crescând
cearcăn pe suprafaţa adâncului
II
 
nu-i vedeţi nici acum faţa hâdă
cum râde
de fiecare gest
cumpărat cu o parte din suflet
dă-mi-o zice, e puţin, e nimica
i-e sufletul păpădie
paing
e un joc petrecându-se noaptea
ca diamantele-n văpaia lunii
priveşte nisipul în schimb
lotusul
ca o şoaptă
iubita, acolo departe
şi-n încăpere fiind
cum numai raza stelei îngheţând, vă desparte
întunericul, povestind
 
sunt ochii cei veştezi
veşminte de fier
timpul, cât o cicatrice
şi ce e omenesc rămâne-n urmă ca pielea unui şarpe
 
    III
 
şi Asia
şi munţii plutitori
în liniştea grădinii
 
samuraiul, înaintea morţii
crezându-se un lotus
o, clipa
când
înţelege
o dată cu sângele !
dar masca intrată în carne
cine-o va smulge
în marea de frig ?
 (priveau
versete
ca păuni deschişi în ţipăt)
ca şi cum moartea ar fi
un somn, o visare
nor plutind peste adâncuri
un vis călătorind
într-un vis călătorind
 
ce uşor
ce puţin lucru
şi-nţelepciunea, îmi spuneai, era-n Museion
într-o scriere-ascunsă ce a ars
geometrii
numerele
stelele, paianjenii
magul, ce muntele ni l-ar ascunde
ar mai avea acea ştiinţă a prefacerii
gloria regilor
în semne
din Ur, din Ninive
a-nsinguraţilor
din Oraşul Soarelui
închinându-se
scarabeilor
 
e drept
deşertul creşte peste oraşe
dar căutaţi, dezgropaţi ruinele
poate şacali cunosc răspunsul
au fost cândva zei, aurul
le strălucea pe faţă
veninul poemelor
şi draperii grele de pluş. Lumina, puţină
spaimele în jurul mesei, gazda
atotştiutoare şi totuşi
prietene, frate, nici acum nu-nţelegi ?
atât de puţin să fie totul ?
numai întrebări azvârlite ca stelele
în faţa nopţii ?
şi orgoliul celui care se pierde pe sine ?
 
ZID
 
de cel ce are
de tine
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde sau
de hrana ta
mai mult lipsă
nu-ţi întoarce faţa
tu dăruind luminii te asemeni
zidind, din nou, prin duhul gurii tale
în oameni, suflete
ca alte ceruri
 
vrând miezul nopţii
să se spulbere
să-nceapă
căci mai cumplit decât
un cosmos negru
îţi va fi sufletul, acoperit de vină
şi-n locul unde lacrima se naşte
străin, acolo, tainic eşti, durerea
lui
te va urma ca umbra
fără să ştii un zid cum te desparte
de tine însuţi
cel chemat
şi lumea nu-i decât acest prilej,
singurul de a nu muri
*
cititi traducerea in franceza :

http://wp.me/p1pjp4-4X