Din gândurile lui Aurel Sibiceanu

Psalm

 

Poruncile, Doamne, nu ţi le mai auzim

şi iată, apa se îndepărtează de noi,

cărarea de lumină nu ţi-o mai ştim

şi parcă vine Vremea de Apoi.

 

Ne trezim asudaţi de vedenii şi izme,

ca nişte vedenii umblăm pe trezie,

dragostea ne-o schimbăm pe multele pizme,

cuminecarea pe sfadă o dăm.

 

În frig şi părăsire ne ţinem părinţii,

ca pe străini ei ne suduie şi alungă,

ne batjocorim suferinţa şi sfinţii

inima ni s-a micşorat, e sălbatecă strungă.

 

Ne hulim înţelepţii, ochiul ce vede,

necinstim fecioare, mame şi prunci,

întunerecul stă cu noi la masă

şi ne ţinem de asprele-i porunci.

 

Mai lasă-ne, Doamne, să Te găsim,

cheamă-i la Tine doar pe cei buni,

cum i-ai chemat

pe nevinovaţii străbuni.

 

 

Bazilică

 

E noapte şi un lătrat de câine

din pietre scoate floarea de măceş,

din truda lor de a fi o fereastră

prin care orbul doar poate privi.

 

E noapte, Păstorul e uşor în somn,

uşor precum argintul în veşminte …

 

Pe masa ta, nisipul, făptură a clipei,

lângă piatra de Sarmis lipsa mea

o tâlcuieşte cu depărtările-i secrete …

 

Şi te pierd în iazul din opaiţ,

te mai curăţ de pământ, te mai las

lângă alabastrul cu rouă, lângă aerul

care se bucură de genele mamei mele

cu lacrămi şi dulci vedenii …

Iar în pleoapa mea de lut îţi tac

vitralii şi prăpăstii de lumină …

 

*

Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-xU

 

Cântarea lui Memnon – Aurel Sibiceanu

Frumuseţea ta ruinează floarea de acant:
cârjă a mea, povestită de mai multe cărări…

Sunt atât de puternic, îmi spun, încât zeii,
fraţii noştri bogaţi, feţe de pulbere au,
şi armuri de iarbă au, şi capătu’ lumii
în mine uitatu-l-au cu sfială de olar.

Ne-lumească ruină floarea de acant,
ce bine poate fi doar o mângâiere a ta,
ori umbra unei pietre cereşti
pe care leii o sorb din cărări omeneşti…

Cetitori peste veacuri umbla-vor
în semnele pietrei, desluşire să facă;
cetitorii de semne vor găsi în praguri
de ceruri chiar locul din care pulbere
n-am putut zălogi cu săraca mea tâmplă…

De tine grăiesc, iubito, sau de jalea
neştiutului pietrar, care-n prag de nisipuri
pierdu Cântarea lui Memnon, troianul
ferecat în acant cum în paseri
prăbuşite în cer?!

Nu-i cine să ştie a pune graiuri pe gură
şi-n zare suflet nu aflu nici
cât ar pierde lumina pe lespezi…

 

*

Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-vP

 

Două poeme – Aurel Sibiceanu

Aniversare

 

Într-un veşmânt aproape franciscan

şi amintindu-mi că astăzi

este ziua mea de naştere,

trec prin blânda lumină a frunzelor.

Cei ce mă urăsc mi-au dăruit o singurătate,

cei ce mă iubesc mi-au dăruit o singurătate

mai mare, ceilalţi stau

nepăsători printre nimicurile de aur şi argint.

 

Din când în când îmi privesc mâinile –

lumina lor bătrână are chipul amar al scoruşelor,

Pe ele sunt scrise zile şi nopţi,

dinţi de lupi şi umbre de antilope.

Scriitura aceasta este pentru mine

o peşteră de sacerdot, un labirint.

 

Mă spăl pe mâini, parcă sperând să alung

toate acestea într-o îndepărtată ţară !

Dar eIe, zilele şi nopţile, dinţii de lupi,

umbrele antilopelor, îmi grăiesc

într-o neştiută limbă despre tăcerea desăvârşită.

Este minunatul Dar ce mi s-a făcut azi,

când stau liniştit în mormântul zilei mele

de naştere, ca unul care am fost

şi fiul zilei sale.

 *

 

Fabula cu prieteni

 

Ei cu spade lungi mă îndepărtează,

cu vorbele mele mă clevetesc,

îşi închid casele

cu ospeţiile mele vechi.

 

Au turme şi ogoare, corturi şi ţarcuri,

au şoimi de vânătoare

şi surâsul vânăt-amărui,

au femei liniştite ca tutunul

în sipet de argint.

 

În dragostea de ei mi-e toată truda,

cu sângele îi apăr de stihii,

dar ei tot îl găzduiesc pe Iuda.

 

De împiedicarea lor pe Cale,

nu cumva o vină am şi eu,

nu cumva ÎL uit pe Dumnezeu …

*

Citiţi traducerea în franceză :

 http://wp.me/p1pjp4-uT