Category Archives: Alexandru Alexianu

Invocaţie – Al. ALEXIANU

Din portul tău de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors pe limba românească
Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască
De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.

Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de un pumnal subţire, frânc,
Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.

Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat prin viile culese,
Să joci cu talaniţe podărese,
Să bei, la han, din oale de pământ.

Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta, cu slove papistaşe,
Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.

Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar pe şleau, acum, în graiul
Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.
*
Citiţi traducerea în franceză =

https://lyriqueroumaine.wordpress.com/2018/11/07/dedicace-a-villon-al-alexianu

Poezii – Alexandru Alexianu

 
Epitaf
O, cum m-a durut când mi-au pus pământ peste faţă…
Toţi au plecat apoi fără să pregete.
– «Furnicilor prietene, s-a făcut dimineaţă…!»
Simt roua cum se scurge printre degete.
 
S-a făcut dimineaţă pentru toţi
Şi pentru iubita mea oacheşe… Cum o chema…?
Peste inima mea a crescut un pom
Şi la toamnă or să vie paserile să-l culeagă.
 
Se lăsa înserarea pe ochi şi pe mâini…
Au trecut de atunci zile şi săptămâni.
Sunt şi eu ca orice pom acuma,
Mă scaldă şuvoaiele, m-acoperă bruma.
 
Slabele, nevoiaşele mâini
S-au înnodat ca nişte rădăcini…
M-am întâlnit la fund cu mărimile vieţii,
Cu moaştele sfinţilor şi cu orbeţii.
În mine colcăie visele, viermii…
Sunt trup din livada verii şi a iernii.
 
Ce repede trec vremile dedesubt…!
Uite mă fărâm în fiece zi. Mă desfac…
Şi haina s-a rupt şi mâna s-a rupt
Peste inima mea a crescut un copac…
*
 
Cântec
Vai…, dacă aş putea să-mi uit vreodată de viaţă…?
De tinereţea asta fără sfârşit, buiacă
De frunzişul ei sunător ca o dimineaţă
Şi toate păsările din mine să tacă…
 
N-aş mai juca, n-aş mai râde luminii
Cu bucurie şi dulce şi amară,
Sânii fetelor grei ca ciorchinii
Nu i-aş mai culege în fiece seară.
 
Aş iubi ca sălciile şi ca apele,
Viaţa mea ar fi somn adânc de buruiană,
Visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
Dorul meu ar fi smerit ca o strană…!
*
 
Umbrele somnului
Fiecare lucru înmugureşte pe dedesubt
Ca ierburile, fără să tresară
Oamenii îşi duc osteniţi obrăzarele
Pentru o sindrofie ciudată.
 
Viespele nu mai au ac şi venin,
Drumul se închide ca într-o ceaşcă,
Slugile calcă pe covoarele moi
Să nu trezească moartea din oaspeţi.
 
«– O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia
Să ude salcâmii, să le scuture sălbile»
Străjile porţilor şi-au lăsat scuturile
Şi au intrat în apa caldă a pământului.
 
Aş vrea să fiu acum lişiţă albă
Peste bălţile adânci ale somnului.
De ce nu se trag odată zăvoarele
Să rămânem aci toată viaţa, prietene?
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xr