Category Archives: Adrian Păunescu

Colindul celui fără de ţară – Adrian Păunescu

 
Unde-ai fi şi unde te-ai tot duce
Cât ai fi de rău sau cât de bun,
Că mai crezi sau nu mai crezi în cruce
Cel mai greu îţi este de Crăciun.
 
Când se strâng străinii pe la case
Şi aprind lumini în pomii lor,
Ţi se face mare frig în oase
Şi de ţară ţi se face dor.
 
Cumpără-ţi un cântec de pe piaţă
Şi-o să-ţi cadă nendoios cu tronc,
Şi-ai să-l ţii cu tine-ntreaga viaţă
Immigrant and very tragic song.
 
Bate vântul, bate dinspre ţară,
Suflă-n răni cu sare şi pelin,
Bate vântul şi te-nchide-afară,
Rudele în vizită nu vin.
 
Uite, Anul Nou cu dor de casă
Cum e ea, mai bună sau mai rea,
Amintirea-n pace nu te lasă
Pân-la comă in zadar vei bea.
 
Poţi să ţii şi două, trei neveste
Ştii prea bine, toţi suntem la fel,
Însă ţara numai una este
Emigrant atât de singurel.
 
Mori aici şi nimeni nu te-aude
Dar visează tot ce-ţi e pe plac,
Că te bărbiereşti si pleci la rude
Şi găseşti pe masă cozonac.
 
Bate vântul plin de dor de ţară
Ţi se face dintr-o dată rău,
Bate vântul şi te-nchide-afară,
Nu ştii ce să faci cu trupul tău.
 
Nu e mare lucru, ştii prea bine
Alţii mese mai bogate pot,
Dar un simţământ e viu în tine
Că acasă e mai mult ca tot.
 
Din puţinul lor, ai tăi vor face
Tot ce pot să fie fericiţi,
Să petreacă-n linişte şi pace
Să mai râdă şi să bea un şpriţ.

Unde-ai fi şi orice-ai fi, bătrâne,
Parcă dorul şalele ţi-a frânt,
Şi atât din tot îţi mai rămâne
Să te-aşezi cu faţa la pământ

Si să plângi când toţi în sărbătoare
Hohotesc de parcă te-ar sfida,
Şi să plângi durerea ta cea mare
Şi să plângi de dor de ţara ta.

*
Citiţi traducerea în franceză
http://wp.me/p1pjp4-to
Anunțuri

Prea târziu, la Paris – Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
Invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oN

 

Antiprimăvara – Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.
 
Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lângă mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.
 
Şi ninge până la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n în trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.
 
Primăvară, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oA

 

Actorul – Adrian Păunescu

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.
 
Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.
 
Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.
 
Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.
 
S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!
 
Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.
 
Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu’, e-un actor.
 
O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-6Z

Repetabila Povară – Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
 
Ce părinţi ? Nişte oameni ce nu mai au loc
De-atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
 
Ce părinţi ? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează de loc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn !
 
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt pătimind undeva,
Ne-amintim şi de ei după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
 
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
 
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi, mai au dânşii copii ?
Pe pământul de cruci numai om să nu fii.
 
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
 
Cine are părinţi încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus pân-aici,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi,
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot ?
Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…
 
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
*
Cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-6A