Category Archives: Adrian Erbiceanu

Iubirile – Adrian Erbiceanu

Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui să le dau,
Cui să le cer?
 
Doruri ascunse,
Patimă crudă –
Cine să vadă,
Cine s-audă?
 
Vise cărunte,
Nadă prin nadă –
Cine s-audă,
Cine să vadă?
 
Mantii de ape,
Lujeri de foc –
Râd…de durere,
Plâng…de noroc.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-cJ

De când ne ştim – Adrian Erbiceanu

De câte ori de tine te-ndoieşti
Măsori cu pasul, prin oraş, asfaltul,
Pui gratii la ferestre sufleteşti…
Vântul în tine-l biciue pe altul,
 
Călcând peste pornirile fireşti
De astre văduvind, în gând, înaltul
Pe unde ai fi vrut să hoinăreşti,
Peste durere arcuindu-ţi saltul.
 
De când ne ştim – spre mâine, ca-n trecut –
Ne rătăcim pe orizonturi vaste,
Pe-acelaşi continent necunoscut…
Clipa nu e în stare să adaste
 
Şi cum ne clătinăm între contraste
Dăm viaţa vamă altui început…
*
citiţi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-cz

 
 

Eram acolo – Adrian Erbiceanu

Eram acolo şi eram departe,
Scrâşnind, când vechea poartă s-a închis
În veşnicia care ne desparte
De-atunci, din pragul ultimului vis.
 
Vorbele tale mai răsună încă
Cu sens abscons, pieziş prin nefiresc,
Încât pierdut în valea lor adâncă
Încerc zadarnic să mă regăsesc.
 
Auzul meu refuză să dezlege
Spre înţeles cuvântul salvator
Că poama vorbei tale o culege
Tăcerea grea în care mă-nfăşor.
 
În nefireasca lume de cuvinte
Căreia rob m-a dat – stereotip –
Erorilor şi-aducerii aminte:
Fără speranţă nu există chip.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-cr

Semne – Adrian Erbiceanu

E linişte – o linişte precară,
Un vânt, descarcerat dintre culise,
A veşnicie bântuie pe-afară…
Tu luminezi ferestrele deschise.
 
E-o ordine – o Ordine în toate,
Un Solitar – în drum spre împlinire –
Dă semn evocator de libertate…
Dar câte nu zvonesc a risipire?!…
 
E-o vorbă – călăuză prin vecie
Dând semn că nor cu nor se împreună.
Să fie semn secret de erezie,
De vreme răvăşită de furtună?
 
E linişte – o linişte obscură
De gând înfrigurat – mocnit pe tuşă…
Să fie semn că în lumină pură
Există Cale şi există Uşă?…
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-cn

Act de prezenţă – Adrian Erbiceanu

Nu-i piatră să nu fie răsturnată,
Nu-i val nedestrămat de câte-un mal!
Lumina ferecată-ntr-un cristal
Sigur, cândva, va fi desferecată.
 
Din umbre nu poţi face piedestal
Nici unei flori! Dar umbra te arată
Lumii cum eşti…Lumina ţie dată
Te face doar cu fapta ta egal.
 
Doar amăgirea scormone vorace…
Când dreptu-i strâmb, strâmbul răsare drept,
Prostia-l are slugă pe deştept
Şi-ntre minciuni, când adevărul tace,
 
Speranţa stă cu mâinile pe piept.
Sub timp seminţe negre vremea coace…
Dar eu cu starea asta nu fac pace,
Eu nu am timp…şi n-am de gând s-aştept!…
*
lisez l’original en roumain :

http://wp.me/p1pjp4-bV

Fântâna Veacului – Adrian Erbiceanu

e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă
aş scotoci în timpul-antipod,
cu fiecare pas tot mai săracă
s-ar face punga dată s-o deznod;
 
tot mai puţină apă-ar da fântâna,
tăcerea s-ar întinde ca un val
atoateştiutor – strivind lumina 
descătuşată-n spaţiul ancestral;
                      
tot mai puternică ar fi arsura
pe ochii-nchişi – ca-n ţarină de lut –
de frica iernii ce închide gura
pe şoapta clipei care a trecut
 
şi n-ar rămâne-n mintea ce refuză
băltite ape – nici cât fir de păr –
decât Fântâna Veacului : ecluză
Minciunii travestite-n Adevăr.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-by