Amurg cu păsări
De departe, pe valuri, Par minuscule insule plutitoare Sau numai cenuşă, încă fierbinte, A orelor dimineţii. Marea pe palmele-i verzi Leagănă somnul lor. înţelege Cât trebuie să fie de obosit cineva Care a purtat atâta cer pe aripi!
***
Don Quijote către Sancho
Acesta-i Sancho ultimul cuvânt Al tristului hidalgo de la Mancha: Un vis poate răni mai greu ca lancea, Când porţi război cu morile de vânt! Coboară-ntreaga nebuniei panta, Viaţa nu-i andante majestuoso -
Spre-aceeasi Dulcinee din Toboso Nu duce, orice-am face, Rocinanta. Tot vor pricepe oamenii-ntr-o zi, Cât de puţin din marea mea strădanie, Că-n viaţa fiecăruia e-o Spanie Şi-o luptă pentru a o cuceri .
***
Despărţire
Mai întâi pleacă buzele. Se retrag Ca dintr-un golf, din sărut - Apoi privirile se-nveşmântă-n mătasea Verzuie a lacului mut. Tot mai rar mâinile ni se ating. Mângâierile ca nişte stoluri De migratoare, ne ocolesc
Înghiţite de goluri. Tăcerilor le punem mănuşi; Surâsurilor, cu sânge rece, gheare. Oriunde ne-ntoarcem uşi, numai uşi Şi-n aer stalactite de sare. O reţea de sârmă ghimpată - orele Şi-ntre noi, ţara nimănui. Odaia seamănă tot mai mult cu o piaţă Care aşteaptă statui. Apoi vine şi-o zi cu mari clarităţi, în care descoperim ce ştiam mai demult: Că rămân dintr-un ipotetic tumult, Două singurătăţi.
***
Cititi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-Bb
Anunțuri
