Amurg cu păsări
De departe, pe valuri,
Par minuscule insule plutitoare
Sau numai cenuşă, încă fierbinte,
A orelor dimineţii.
Marea pe palmele-i verzi
Leagănă somnul lor. înţelege
Cât trebuie să fie de obosit cineva
Care a purtat atâta cer pe aripi!
***
Don Quijote către Sancho
Acesta-i
Sancho ultimul cuvânt
Al tristului hidalgo de la
Mancha:
Un vis poate răni mai greu ca lancea,
Când porţi război cu morile de vânt!
Coboară-ntreaga nebuniei panta,
Viaţa nu-i andante majestuoso -
Spre-aceeasi Dulcinee din
Toboso
Nu duce, orice-am face,
Rocinanta.
Tot vor pricepe oamenii-ntr-o zi,
Cât de puţin din marea mea strădanie,
Că-n viaţa fiecăruia e-o
Spanie
Şi-o luptă pentru a o cuceri .
***
Despărţire
Mai întâi pleacă buzele. Se retrag
Ca dintr-un golf, din sărut -
Apoi privirile se-nveşmântă-n mătasea
Verzuie a lacului mut.
Tot mai rar mâinile ni se ating.
Mângâierile ca nişte stoluri
De migratoare, ne ocolesc
Înghiţite de goluri.
Tăcerilor le punem mănuşi;
Surâsurilor, cu sânge rece, gheare.
Oriunde ne-ntoarcem uşi, numai uşi
Şi-n aer stalactite de sare.
O reţea de sârmă ghimpată - orele
Şi-ntre noi, ţara nimănui.
Odaia seamănă tot mai mult cu o piaţă
Care aşteaptă statui.
Apoi vine şi-o zi cu mari clarităţi,
în care descoperim ce ştiam mai demult:
Că rămân dintr-un ipotetic tumult,
Două singurătăţi.
***
Cititi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-Bb
