Monthly Archives: Februarie 2013

Trei poeme – Mircea Ciobanu

Augur
 
E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.
 
Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.
 
De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.
 
*
 
O amânare
 
Sunt eu, şi-n rest e numai vânt,
o, lepra – dacă n-ar fi sură
nici eu n-aş fi pierdut cum sunt,
de ceată, nume şi măsură.
 
Sub legea şoldurilor nalte
şi-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
şi tulburi umbre de femei.
 
Le sfâşie în haite câinii –
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,
 
şi cum amân mă vinde umbra
pe limba morţii. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra
crucificare-n aşternut.
 
 *
Scara
 
Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi –
ori spaţiul a-nceput să se dilate?
 
Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.
 
Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-ze
 
Anunțuri

Poezii – Constanţa Buzea

 
candoarea fetei şi păcatul doamnei
 
nu-i început nici capăt în ardoare
rotit în punct sub înstelatul ceas
netrecător al simţurilor pas
mimând apropiere depărtare
 
atunci acum în timpul zămislit
cândva dar când în vremea nenăscută
dor între împăcare şi derută
şi totuşi vii fără să fi venit
 
şi totuşi treci şi tulbure ne spulberi
splendoare-ngândurare fluturi pulberi
în de nestins agresiunea toamnei
 
când teama şi sfiala vor întoarce
cu faţa între zei şi către parce
candoarea fetei şi păcatul doamnei
 
 
*****
 
ea spune şi crede ce spune
 
stingi stelele strălucitoare
cu-aripile tale lăstune
şi luna în doliu apune
şi soarele cât de amar e
 
un cric o foşnire un tril
puţine sunt semnele bune
ea spune şi crede ce spune
de-o zi când vei plânge umil
 
nu se vor grăbi să-ţi adune
din sete şi din goliciune
în mila lor trupul fragil
 
nici rugă nici blândă minune
cerând tu să nu se răzbune
nici îngerul tău de copil
 
*****
dormire în golul vărsat
 
şi iarăşi văzduhul e plin
de-al frunzelor chin picurat
ca frunze ce pururea cad
desprinde-te suflete lin
 
ocol dând pădurii de brad
ocol dând pădurii de pin
cu ele tu fă-te vecin
şi-ndură ce e de-ndurat
 
nu crede sau crede puţin
că fără să fii eşti uitat
ca somnul în sine străin
 
senin întuneric din brad
şi neagră lumină de pin
dormire în golul vărsat
 
 
*****
 
din nou oglinda umedelor nume
 
acelaşi magic joc rotund cu plute
pe lacul alb de nori care acum e
din nou oglinda umedelor nume
frunzelor spuse frunzelor tăcute
 
de nerecunoscut pe când tăcute
vâslesc în fag în tei şi în mesteacăn
lumini şi umbre într-un straniu leagăn
lungi ale toamnei galbene minute
 
ce pierdere-n adaosul din cute
şi câtă margine şi vină-n cearcăn
şi-un sentiment ca de sfârşit de lume
 
şi neputinţă care ne incearcă-n
acest popas de spaime şi derute
cu nici un semn ce-ar şti să ne îndrume
 
*
(RL 08.03.1990)
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-za