Patru poeme de Mircea Ivănescu

 
 
Vorbe, vorbe, vorbe…
 
trebuie alese vorbele cu grijă
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai aşează
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine, că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele,
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult).
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…
*
 
Iubire nedesluşită
 
să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
când citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată. doar că acuma
 
nu ţi-o închipui absentă. ştii că nimic – ca într-o moarte –
 
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici. e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada. şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mânâncă zăpadă,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gândeşti – c-are să se termine.
 *
 
Frunze
 
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acum mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
*
 
Miopie
 
seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
spunea suzana (povesteşte ea mai departe),
se face o cotitură şi scapi – de asta mi-era frică şi mie,
adăuga ea gânditoare, văzută fără ochelari
faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură,
pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-yd
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s