Monthly Archives: Septembrie 2012

Echinox – Miron Radu Paraschivescu

 
Te-am aşteptat atent. Ştiam că vii
Ghicită printre nopţi şi galaxii.
Al meu ţi-e trupul răsunând în mine
Ca o vioară-n pieptul cui o cântă,
Lumina scapă ca să ne îmbine
Iar vântul ca pe plante ne-nvesmântă
Şi-alungă dintre noi singurătăţi.
Scheletul ni-i acelaşi, împărţit
Părelnic, între două entităţi.
 
A fost o clipa-n care ne-am simţit
Chemările suind către izvoare
Ce azi sunt fluviu unic şi unit.
Tu, gurii mele gura-i eşti, şi boare,
Cu ochii mei vezi cerul de cicoare
Iar palmele şi-au locul pregătit
Din vreme : ale tale pe-al meu umăr,
A mea, căuş pe sânul tău rotund,
Cealaltă-ncinge coapsele domoale.
Cu tine-ncep şi isprăvesc să număr.
 
În părul tău ca-n unde mă scufund,
Suntem topiţi aceloraşi metale
Iar când ne-atingem în îmbrăţişare
Acelaşi sunet naştem amândoi.
Venim din depărtări ce-au fost egale :
Acum înfrânte se-ntâlnesc în noi
Şi lor le proiectăm aceeaşi zare.
 
Ne suntem unul altuia altoi,
Aceeaşi veghe ne-a sporit apoi
Unind acelaşi lut şi-acelaşi cer
În două mlădiate verticale.
Nici zâmbet, nici cuvânt avem stingher :
Tu visu-mi spui iar eu tristeţii tale
Zâmbesc şi-i râd : ne-au împărţit vecii
Dar astăzi, cer, pământ, şi foc, şi apă
Sunt ale unei vaste-mpărăţii
Unice. De aceea spre zenit
Când tu priveşti, privirea mea se-adapă
La pântecul pământului rănit
Pe care-l sap prin tine mai departe
Şi un vulcan ne zguduie nainte
De-a ne lua zborul dintre lucruri moarte
Spre-un tânăr astru, care ne presimte.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-yh

Patru poeme de Mircea Ivănescu

 
 
Vorbe, vorbe, vorbe…
 
trebuie alese vorbele cu grijă
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai aşează
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine, că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele,
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult).
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…
*
 
Iubire nedesluşită
 
să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
când citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată. doar că acuma
 
nu ţi-o închipui absentă. ştii că nimic – ca într-o moarte –
 
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici. e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada. şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mânâncă zăpadă,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gândeşti – c-are să se termine.
 *
 
Frunze
 
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acum mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
*
 
Miopie
 
seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
spunea suzana (povesteşte ea mai departe),
se face o cotitură şi scapi – de asta mi-era frică şi mie,
adăuga ea gânditoare, văzută fără ochelari
faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură,
pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.
*
 
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-yd

Două Poezii – Constant Tonegaru

Noi doi
 
Sufletul meu era senin ca dimineaţa,
dar când mâna am vrut să întind
mi s-a întâmplat la fel ca-n faţa unei oglinzi:
chipul din fund n-am putut să-l cuprind.
 
Stătea picior peste picior şi fuma o ţigară
scuturând scrumul blazat de atâta monotonie,
ultimele roşcove atârnau ca nişte limbi de dulăi
plictisiţi c-au fost prost imprimaţi pe vreo litografie.
 
Dincolo de peluze un visător oarecare
poate la cine ştie ce mansardă în ritmul vieţii banal
asculta la gramofon un cântec samoez
privind tramvaiele albastre cu troleu pentagonal.
 
Eram noi doi: Eu şi cu Mine,
pe urmă de atâta plictiseală ne-am certat,
apele erau calme şi nimeni în parc
afară de roşcove, încât le-am scuipat.
*
 
Ploaia
 
De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă şi stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult.
 
Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
şi m-am văzut ieşind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.
 
Norii vineţi se descompuneau în fulgi mari cât nişte mănuşi
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanţă decupaţi din carton.
 
Lucrurile despre care vorbesc se petreceau aievea pe la omieşasesuteşiceva;
pe atunci eram nihilist şi complotam să răstorn pe ţar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.
 
În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai –
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
fireşte se întâmplase un accident banal de tramvai.
 
O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoinţă;
– Omul vorbeşte singur când ajunge cărunt…
– Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcţionar cumsecade
şi pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-y4

Unor mori de vânt – Ion Pillat

O, străşini cu-aripi negre pe discul alb al lunii,
Care-şi aduc aminte, aşa bătrâne sunt,
De Don Quihote-n luptă cu morile de vânt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii !
 
Sub sita învechită îşi întocmesc lăstunii
În primăvară cuiburi de paie şi pământ,
Şi fiecare toamnă va săpa un mormânt
În stâncă, pe ţărână, sau prin nisipul dunii.
 
Deşi vă paşte moartea cumplită an de an,
Tot mai păstraţi trufie de nobil castilian;
Subţire, braţul vostru înalţă parcă-o spadă…
 
Şi cum staţi nemişcate — pricep: pândiţi grămadă
Să vie-n licărire de zale ce răsun’
Hidalgo de la Mancha şi visul lui nebun.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xZ

Din gândurile lui Aurel Sibiceanu

Psalm
 
Poruncile, Doamne, nu ţi le mai auzim
şi iată, apa se îndepărtează de noi,
cărarea de lumină nu ţi-o mai ştim
şi parcă vine Vremea de Apoi.
 
Ne trezim asudaţi de vedenii şi izme,
ca nişte vedenii umblăm pe trezie,
dragostea ne-o schimbăm pe multele pizme,
cuminecarea pe sfadă o dăm.
 
În frig şi părăsire ne ţinem părinţii,
ca pe străini ei ne suduie şi alungă,
ne batjocorim suferinţa şi sfinţii
inima ni s-a micşorat, e sălbatecă strungă.
 
Ne hulim înţelepţii, ochiul ce vede,
necinstim fecioare, mame şi prunci,
întunerecul stă cu noi la masă
şi ne ţinem de asprele-i porunci.
 
Mai lasă-ne, Doamne, să Te găsim,
cheamă-i la Tine doar pe cei buni,
cum i-ai chemat
pe nevinovaţii străbuni.
 
 
Bazilică
 
E noapte şi un lătrat de câine
din pietre scoate floarea de măceş,
din truda lor de a fi o fereastră
prin care orbul doar poate privi.
 
E noapte, Păstorul e uşor în somn,
uşor precum argintul în veşminte …
 
Pe masa ta, nisipul, făptură a clipei,
lângă piatra de Sarmis lipsa mea
o tâlcuieşte cu depărtările-i secrete …
 
Şi te pierd în iazul din opaiţ,
te mai curăţ de pământ, te mai las
lângă alabastrul cu rouă, lângă aerul
care se bucură de genele mamei mele
cu lacrămi şi dulci vedenii …
Iar în pleoapa mea de lut îţi tac
vitralii şi prăpăstii de lumină …
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xU
 

Poezii de dragoste – Petre Anghel

 
 
AMINTIREA PARADISULUI
 
Erai înaltă ca semnul mirării,
Trupul se unduia ca o şarpă,
Eu amuţisem şi mă întrebam
De ce nu cânţi, doar eşti harpă.
 
Am ameţit până când
Ai început să suni, atinsă de vânt
Stelele licăreau printre plopi
Şi mă îndemnai să spun cine sunt.
 
Eram ca nou-născutul flămând
Aş fi plâns simţând sânul pe gură,
Erai mai caldă decât un porumb
Rătăcit în podul din şură.
 
Săreai ca un vers din poemul
Celui ce vedea ritmul ca o dactilă,
Mai păstrez şi acum în urechi
Şoapta de mi minor: vino-n grădină.
*
 
AM ÎNŢELES, IUBIRE
 
Pasărea a fost creată întâi.
Linia cea nevăzută pe cer
Îmi arătă, la ceasul târziu,
Cum să zbor, făr să pier.
 
Am înţeles ariciul
Care se împlineşte în cerc
Şi spinii din coroană
Prin care mă încerc.
 
Şi ce înseamnă a da mai pricep
Când plouă cu găleata
Şi sunt luat la sân
Să nu mă prindă ceaţa.
 
Când se întinde-îngheţul
Şi merg ca un olog
Îmi amintesc ce bine-i
Ursului în bârlog.
 
Şi mă îndrept spre tine
Spăşit ca vechiul Iov
Sperând că mă primeşti
În caldul tău alcov.
*
 
SFATURI PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI
 
 
N-aştepta seara
Să-ţi mângâi fata,
Iar când o faci
Nu-ţi striga fapta.
 
Să fii discret
Cum cucu-n vară
Când nu-şi mai cântă
Dulcea povară.
 
Când o vezi tristă,
Mângâie-i faţa,
Cu-o vorbă bună
Îi alungi ceaţa.
 
Spune-i poveşti
Cu cosânzene,
Şi ia-o-ncet,
Cu pupi pe gene.
 
Să-i faci o pernă
Din pieptul lat,
Nu te da grande
Că eşti bărbat.
 
Când va fi caldă
Cum e lipia,
Cântă-n surdină
Gen ciocârlia.
 
Abia pe urmă
O iei la dans
Şi mişti pământul
În vechi balans.
*
 
NU APRINDE LUMINA, IUBITO
 
 
Nu, nu aprinde lumina,
Ştiu că e întuneric şi aici şi afară,
Dar nu sunt pregătit să mă văd,
Nici să mă supun
Civilizaţiei de carton şi de fum.
 
Nu sunt gata nici să mă văd cu tata,
Dar nu am emoţii,
Ne-am înţeles 
Că-mi va da un semn
Când se va apropia
De podul din vale
(Îl vom trece ţinându-ne de mână).
 
O ramură de măr
Înşelată de toamnă
Dăduse în floare,
Nu o văd,
Dar urmăresc cum se clatină-n vânt.
 
Nu, nu aprinde lumina,
Focul din sobă
Îmi este de ajuns.
 
Trece gloria lumii,
Trec păsări în zbor,
Plouă cu frunze uscate.
 
Numai el,
Cel care m-a înfiat nu trece.
 
El doar vine
Ca să aprindă lumina.
*
 
MELANCOLIE DIN AMORE
 
Eşti plecată de mult,
Eşti plecată departe.
Cuvântul e mut,
Nu mi-a lăsat parte.
 
Poate prin munţi
Vei pluti în extaz,
Fii fericită
Nu ştiu nici ce-i azi.
 
E cald pe la tine
Sau e frig ca la noi
Când visam printre nori
Uitam de noroi.
 
Să-ţi zic să revii,
Creolă supusă,
N-aş şti ce să fac,
Dar vorba e spusă.
 
Aş vrea să dansezi,
Nu cred că m-auzi
Pe-aici îmi e bine,
Doar ochii sunt uzi.
 
Chiar versul se sparge
Butoi făr-ecou
Nu-l vei recunoaşte,
De mult nu sunt eu.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-xQ