Monthly Archives: Iulie 2012

Poezii – Adrian Suciu

Vulturii tandri
 
Un om avea o dragoste şi o ţinea ascunsă.
O îmbrăca, o hrănea, o împăca
şi o ţinea ascunsă. Într-o zi, s-a făcut iarnă
şi omul a uitat de dragostea lui ascunsă.
Cînd şi-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet
dar ea îngheţase şi roiau vulturii tandri în jurul ei. Numai
buzele ei mai erau calde şi-a murmurat:
 
„Cine-a mîngîiat cu dragoste obrazul mortului
ştie că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheaţa,
nici cu mătasea, nici cu nisipul.”
*
 
Cei care plîng înăuntru
 
Stăm cîte doi, cîte trei, la o masă neagră.
La uşă bat cu furie cei care vor să ne plîngă. Se mai
ridică unul, ca dintr-o viaţă îndepărtată şi
scrie pe uşă cu degetul proaspăt retezat:
Nu ştiţi voi că cei care plîng înăuntru se cunosc
între ei, chiar dacă se văd puţin sau deloc? Şi
întindem mese şi risipim pe ele fotografiile alor noştri.
 
Ies copii desperecheaţi din poze. Ies două păsări
care umplu încăperea. Ies mamele noastre strălucind
ca un şir de sori dar nu orbim cît să nu vedem
noaptea. 
*
 
Fotografii de la sfîrşitul lumii
 
Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plînge se va bucura de plînsul lui
şi se va face îmblînzitor de păsări. Iar acela care
rîde nu se va folosi de rîsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!
 
Vremea robiei e primăvară pentru sufletele
celor care le au!
 
Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.
 
Noi nu sîntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămîne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutînd pe cineva!
 
Nici sfîrşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărînă. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfîrşitul lumii a fost deja de cîteva ori.
 
Eu am mai multe fotografii cu el.
*
 
 
Prin tîmpla furnicii
 
Un drug de fier ruginit, gros ca braţul unui copil.
Cu multă migală, se scrijeleşte pe el o poiană
plină de flori, de izvoare şi de tot felul de gîngănii
fericite. Apoi se ia un capăt al drugului de fier ruginit,
se strunjeşte şi se ascute pînă e la fel de ascuţit
ca cel mai ascuţit ac de cusut din cutia bunicii.
 
Ca şi cînd ai străpunge tîmplele unei furnici cu el
e moartea. Că te şi întrebi: la ce dracu’ era nevoie
de atîta pregătire???
*
 
 
Gem de gutui
 
Dacă te cheamă poetul să bei toată noaptea cu el
vodcă ieftină şi se plînge de toate şi-ţi îndrugă toată noaptea nimicuri
şi tu stai cu el şi asculţi toată noaptea nimicurile lui, să ştii
că ai locul tău în ceruri, cu numele tău scris pe el!
 
Dacă poetul acela e ratat, amărît, dacă nici copiii lui nu-l iubesc
şi numai tu asculţi, o noapte întreagă, nimicurile acelea,
atunci locul tău din ceruri, cu numele tău scris pe el,
e de două ori mai lat şi îmbrăcat în catifea!
 
Iar dacă cinsteşti masa nimicurilor de-o noapte cu un vin bun
şi-o lumînare, locul tău din ceruri, cu numele tău scris pe el,
se face o cămăruţă cu aşternuturi curate, cu vedere la mare
şi muşcate vii peste tot.
 
Şi vine Dumnezeu dimineaţa la tine cu o chisea de argint în mînă.
„Eu sînt Cuvîntul, v-am tot spus. Şi: Tu ţine ascunse cuvintele
şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul vremii. Şi: Cuvintele acestea,
pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. Şi, încă:
Cine nu va asculta cuvintele Mele, aceluia îi voi cere socoteală.
Nimic n-aţi înţeles din toate astea dar tu, pentru că ai înţeles
cît unghia, ai aici gem de gutui făcut de mîinile mele. Poftă
bună şi bună să-ţi fie dimineaţa!”
 
Aşa să ştii: în fiecare poet mititel care-ţi îndrugă toată noaptea
nimicuri stă Dumnezeu la pîndă, gata să-ţi întindă
chiseaua cu gem de gutui pus de El însuşi, din livezile ceriului,
unde nu e întristare şi gutuile cresc singure.
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xC
Anunțuri

Poezii de Yigru Zeltil

 
 
Ar putea fi dulce
 
Îmi imaginez un spaţiu decorat ca un pian albastru-electric,
cu eleganţa pe care ar avea-o un pian încarnat,
probabil culorile se jucau de-a sunetele.
Dar ce este mai frumos când
alegi ce personaje să pui?
Eu, care tânjesc după înalta sterilitate,
îmbrăcat în emoţii umane
ca nişte haine ce nu-mi vin bine,
şi totuşi emoţiile alea s-au lipit de piele
(ca acea dată când m-am spălat pe mâini cu suc artificial)
şi totuşi
ceva ar putea fi dulce.
Chiar dacă toate lucrurile acestea inutile
îmi tot scad pofta de paşi.
Cineva poate că a intrat în suflet
mai bine decât mine.
Dar ar putea fi dulce
acest amar joc de teatru,
deşi lacrimile circulă cu viteza unei maşini de lux
când îţi aminteşti cum mergeai printr-o lagună
sub cerul pe care stelele, planetele
şi soarele-copil convieţuiau…
*
Brumă
 
Câte un pic
de exercițiu de singurătate
stocată în memorie.
sau
o zi
în care se împlinesc
lucrurile
și apoi
a doua zi
o luăm de la capăt
cu ipocrita noastră nefericire
de fapt e cel mai tare parc de distracții
viața asta pe care unii o măsoară în frunze de calendar alții în cadavre
tot aia
dar dacă pot fi în locul unde nu trebuia să fiu
pot să-mi văd viitorul
ca atunci când vorbesc până-n indonezia
și întreb alooo cum arată viitorul pe la voi
 
*
Jacuzzi
 
șșș, liniște.
să ne băgăm în jacuzzi.
să ne băgăm picioarele în societate.
tu și cu mizeria inițiatică.
apă praf! lapte praf!
să avem și noi un potop la mâna a doua.
că ne-am făcut prea responsabili.
marș, înapoi în scoică!
liniște, să așteptăm
până ce obosește timpul:
*
 
înapoi pe stadion
 
unde pot fi confundat cu un băiat de cartier
dar nu sunt un băiat de cartier
fiindcă demult
nu mai suntem ceea ce pare
și totul s-a complicat
da. s-a complicat.
dar puteam fi un prizonier.
un funcționar ori vagabond
mizer
plin de câinerție
care toată viața
ar fi putut să facă drumul de la A la B
fără să-și dea seama că e ceva în neregulă.
dar într-o noapte din 2007
m-am trezit cu un mușchi ciudat în spatele meu
care se zbătea.
și se făcea că am ieșit din casă
pentru a admira carnavalul aparențelor
dar în loc să mă plimb
m-am trezit fugind tot mai tare pe bulevardul tomis
și în loc să cad odată cu frunzele
am început să zbor cu mare viteză
până când
am reușit să zăresc lacul și marea.
*
 
(chill out)
 
la 21 dau mâncare la pisici
până acum câteva săptămâni
prindeam apusul de soare
dar acum trebuie să umblu cu lanterna
puturoșii nu vor să aprindă felinarele
astfel încât am avut ocazia să mă întâlnesc
cu un arici
care ieșea și el la aer
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xx
 

Poezii – Alexandru Alexianu

 
Epitaf
O, cum m-a durut când mi-au pus pământ peste faţă…
Toţi au plecat apoi fără să pregete.
– «Furnicilor prietene, s-a făcut dimineaţă…!»
Simt roua cum se scurge printre degete.
 
S-a făcut dimineaţă pentru toţi
Şi pentru iubita mea oacheşe… Cum o chema…?
Peste inima mea a crescut un pom
Şi la toamnă or să vie paserile să-l culeagă.
 
Se lăsa înserarea pe ochi şi pe mâini…
Au trecut de atunci zile şi săptămâni.
Sunt şi eu ca orice pom acuma,
Mă scaldă şuvoaiele, m-acoperă bruma.
 
Slabele, nevoiaşele mâini
S-au înnodat ca nişte rădăcini…
M-am întâlnit la fund cu mărimile vieţii,
Cu moaştele sfinţilor şi cu orbeţii.
În mine colcăie visele, viermii…
Sunt trup din livada verii şi a iernii.
 
Ce repede trec vremile dedesubt…!
Uite mă fărâm în fiece zi. Mă desfac…
Şi haina s-a rupt şi mâna s-a rupt
Peste inima mea a crescut un copac…
*
 
Cântec
Vai…, dacă aş putea să-mi uit vreodată de viaţă…?
De tinereţea asta fără sfârşit, buiacă
De frunzişul ei sunător ca o dimineaţă
Şi toate păsările din mine să tacă…
 
N-aş mai juca, n-aş mai râde luminii
Cu bucurie şi dulce şi amară,
Sânii fetelor grei ca ciorchinii
Nu i-aş mai culege în fiece seară.
 
Aş iubi ca sălciile şi ca apele,
Viaţa mea ar fi somn adânc de buruiană,
Visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
Dorul meu ar fi smerit ca o strană…!
*
 
Umbrele somnului
Fiecare lucru înmugureşte pe dedesubt
Ca ierburile, fără să tresară
Oamenii îşi duc osteniţi obrăzarele
Pentru o sindrofie ciudată.
 
Viespele nu mai au ac şi venin,
Drumul se închide ca într-o ceaşcă,
Slugile calcă pe covoarele moi
Să nu trezească moartea din oaspeţi.
 
«– O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia
Să ude salcâmii, să le scuture sălbile»
Străjile porţilor şi-au lăsat scuturile
Şi au intrat în apa caldă a pământului.
 
Aş vrea să fiu acum lişiţă albă
Peste bălţile adânci ale somnului.
De ce nu se trag odată zăvoarele
Să rămânem aci toată viaţa, prietene?
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xr

Poezii de Etta Boeriu

 
La Oglinda
 
Pe umeri pletele-mi curg râu,
şuviţele Gorgonei împletite
cu şerpi, a mele răsucind verzui
la tâmple şi pe gâtul ca de sticlă
cuvinte-şerpi, inele gâtuind
lucios tulburătoarele podoabe
ce mă răsfrâng şi cele ce pălesc
răsfrântele în sinea mea de pâclă
din creştet lung şuvoi gâlgâietor,
şuviţele Gorgonei mătăsoase,
şi ochiul fără noimă împietrind
zulufi, inele, bucle veninoase.
 
*
Există un ceas
 
Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.
*
Era un loc
 
Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.
*

Oraşului de fiecare clipă

E-acesta cel de fiecare clipă
oraş al meu şi pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
şi nopţi prelungi în care-ascult cum bate
sub căptuşită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n şuvoaie,
un puls mai rar şi mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrăţişărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci şi negre urne
ce se golesc văzându-l de cenuşă
şi dulce timp petrec cu el sub ziduri,
şi stăruie-n plăceri din uşă-n uşă,
şi-i mângâie pereţii supţi de riduri
şi rănile şi cerul tras în schele
şi câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
şi mierlele cum prind să se-nmulţească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor paşi ce-nvaţă să-i sărute
în mers uşori ca frunza caldarâmul.

*

Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-xn

Prin Europa umblată de Vasile Petre Fati

Soarele e sus

Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.
 
Cheia

Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi.
Eram singuri în casă
Şi ea se aşeza pe scaunul din bucătărie
Şi ne vorbea de cneji
Şi de oraşul acela, Petersburg,
Unde caii mor câte şaptesprezece.
Făcea focul, căra apă, aducea pâine,
Ca o mamă bună cu picioare groase, de lut,
Apoi ne punea să cântăm încetişor,
Despre mama Rusie, cea cu o băsmăluţă roşie pe cap.
Mama Rusia a murit de mult
Dar noi mai cântăm şi acum încetişor,
Aşa cum cântă toţi copiii în casa lor
Pentru cheia lor de acasă,
Ca să mulţumească Domnului,
Ca să mulţumească cerului.
Cântam pentru cheia din perete,
Pentru casa noastră
Care se legăna încet, încet
Odată cu Dumnezeu de sus,
Odată cu Dumnezeu de jos.
 
Omul din Praga

O, Doamne, ajută-mă să scap de gândacul din bucătărie,
Să-mi pot cumpăra un obiect de artă.
Şi dacă Dumnezeu există să se roage să mă spăl dimineaţa pe faţă şi pe mâini
Ca să-l văd în fiecare zi ca pe un om bun.
Nu vreau să-i văd unghiile. Am nevoie de bunăvoinţa lui Franz Kafka.
Omul acela din Praga a mâncat pâine şi a băut apă,
Ca să trăiască. Ca să se termine odată acest poem.
 
Gerda

Ea are o bască galbenă, ca pentru adio,
Ceva ar putea să i se întâmple într-o zi
Din teamă prea mare pentru soldații romani.
E frig, eu stau lângă fereastră, ianuarie poate să vină,
Ea are părul negru ca intriga,
Poate să urce scările acum,
Ce pot să-i dau, să-i spun?
Poate să aprindă luminile, bețe de chibrit…
E bine, toate aceste lucruri există,
Astfel voi ajunge asemenea ție.
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-xj