Monthly Archives: Aprilie 2012

Poeme – Ioana Geier

Ascult cum intru în miez de cedru
-lui Mahmoud Djamal –
 
Ascult cum intru în miez de cedru
cu ambii ochi
să-mi reazem linia vieţiinimeni nu-mi scutură lacrima
de nisipuri
soarele a băut-o pe jumătate
dar tot greu atârnă.

 
***
 
El mă-ncepea de la părul scurt violet
pentru poetul Virgil Diaconu
Eram tânără cât să trag
un car prin muson,
aveam o rochie verde
şi un bărbat care
mă-ncepea de la părul scurt violetpână la inimă
avea timp să moară.

 
***
 
Femeia din catedrala şarpelui
doarme în golul cuibului de şarpe
ca-ntr-un palat
pruncul ei ametist ghemuit pe bambus
pentru el
va surzi ascuţind arcul
mereu pe Africa
fară a răsuci vâna soarelui la maximum
în căutarea de sine
 
***
 
Genunchi pe lut albastru
 
În genunchi pe lutul albastru stau, Doamne,
nedezlegată încă
de glasul flămând
şi bocancii în care ninsoarea se strecura
ca o metaforă înfiorătoarenu mai ştiu cum trosnea iarba iubirii
la fiecare evadare

în stropul de viaţă rămas pe muchiile inimii
mă împiedic
simţind cum nu am
palme adevărate
de încercat lumi.

 
***
Botic umed
 
Picioarele ei erau la fel de plăpânde
ca ale mieluţului nemântuit
ce mai devreme scrâşnise
în lanul de macicuţitul lat vărsa
abur ţipăt şi sânge
în întreaga copilărie

lungă până-n somn
sfâşia lacrima
pe colţul de scaun măsliniu

of ! fusese atât de împlinită
masa ei
cu strachina mai mult goală
dar cu botic umed
liber între macii înfloriţi.

 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/s1pjp4-1986
 

Două poeme – Ana Blandiana

 
din volumul Călcâiul Vulnerabil – 1966
 
Ştiu puritatea
 
Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării,
Tributul pentru a trăi.
 
Albaştrii fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada albă-i neatinsă,
Pământul cald este impur.
 
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
 
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defaimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
 
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
 
 
 
Intoleranţă
 
Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
 
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
şi puritatea-n jurul meu o torc.
 
Vreau tonuri clare
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.
 
Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.
 
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun „fără-ndoială”,
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, îmi pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.
 
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-vU

Cântarea lui Memnon – Aurel Sibiceanu

Frumuseţea ta ruinează floarea de acant:
cârjă a mea, povestită de mai multe cărări…

Sunt atât de puternic, îmi spun, încât zeii,
fraţii noştri bogaţi, feţe de pulbere au,
şi armuri de iarbă au, şi capătu’ lumii
în mine uitatu-l-au cu sfială de olar.

Ne-lumească ruină floarea de acant,
ce bine poate fi doar o mângâiere a ta,
ori umbra unei pietre cereşti
pe care leii o sorb din cărări omeneşti…

Cetitori peste veacuri umbla-vor
în semnele pietrei, desluşire să facă;
cetitorii de semne vor găsi în praguri
de ceruri chiar locul din care pulbere
n-am putut zălogi cu săraca mea tâmplă…

De tine grăiesc, iubito, sau de jalea
neştiutului pietrar, care-n prag de nisipuri
pierdu Cântarea lui Memnon, troianul
ferecat în acant cum în paseri
prăbuşite în cer?!

Nu-i cine să ştie a pune graiuri pe gură
şi-n zare suflet nu aflu nici
cât ar pierde lumina pe lespezi…

 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-vP
 

De Paşte – Petruţ Pârvescu

 
 
aud
şi văd uneori
tot ce nu am uitat nu se poate vorbi
tot ce ştiu nu se poate scrie
umblu bolborosesc merg
tac şi umbra tăcerilor cade mereu pe o carte albă
Doamne ce poem aş fi scris
dar nu ajung toate cuvintele noastre
 
TREI zile
şi TREI nopţi
ca la nuntă ţinea Paştele la noi la păcala
pe valea vezii dincoace de piteşti
aşteptam de cu primăvară învierea domnului
ouăle roşii pomana şi cozonacul
 
popa ioan avea trei biserici
păcala
chilia
şi topana
începeam primii
 
ne scula mama cu noaptea în cap
când primele lumânări treceau aprinse pe uliţă
îmbrăcam greu cămaşa albă de nylon
pantalonii şi haina
pantofii de lac
şapca
toate noi
de la magazin
pentru un an de şcoală
 
duminica
luam paşte
luni pomana de dulce la noi în sat şi hora
de la topana la biserica din vale
marţi pomana de post
 
curtea bisericii noastre se umplea de lume până la ziuă
toţi în haine curate spălate sau noi
aranjaţi
frumoşi ca nişte sfinţişori
în faţă lângă mesele întinse şi băncile din şopron
că în spate în cimitir erau morţii
 
după ce luam Paşte
sărbătoream şi noi ca oamenii
ciocneam ouă roşii pe luate
Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!
oul mai tare îl lua pe cel slab
 
eram pregătit
aveam ouă tari de câţă şi porumbacă
le încercasem înainte cu nilă ştirbu în dinţi
umpleam bucuros toate buzunarele
 
în jur pădurea tot mai departe tot mai rară
muguri tămâie şi liliac înflorit aerul deasupra
mă uitam pe furiş la judecata de apoi
ca la o rană deschisă
în dreapta uşii
la intrareprintre cruci razele soarelui urcau pe zid lumina!..
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-vH
 

O casă – Radu Boureanu

 
 
Aş vrea să-mi fac o casă, din bârne, ţărănească
Cu hornul alb ca vârful unei lulele mari
Din care să fumeze tăcerea muntenească
Suflând pe nară neguri prin brazii drepţi şi tari
 
Pe bârne să-i lucească luceafărul de seară,
Să lumineze tinda pe care să te-aştept,
Pe care să se urce cântând ca o vioară
Prelungul păr de aur, cuprins de braţul drept.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/s1pjp4-1959
 

Întrebare – Radu Gyr

pentru Vinerea Mare a Pastilor ortodoxe ...
Adâncă-i noaptea, orele profunde…
Gemând, spre raftul cărţilor mă-ndrum
şi-ntreb în şoaptă fiece volum:
-Tu eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.
 
Plângând, întreb portretul ei acum:
-Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
întreb: -Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.
 
Şi-ntreb şi spada mea: -Tu eşti? Şi tace.
Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,
din zid o umbră albă se desface…
 
Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
şi-n ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: -Tu eşti? Şi umbra spune: -Sunt.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :
 http://wp.me/p1pjp4-vu

Florilegiu poetic – Editura LITERNET

Cu multumiri, Autorilor si redactorului Razvan Penescu 
pentru acordul de traducere si publicare pe situl nostru !
 
Daniel-Silvian Petre
 
Poate că raiul
 
Poate că raiul e un loc
în care oamenii se nasc bătrâni
Poate că raiul e un loc
cu copaci veşnic desfrunziţi
Cu gunoiul neridicat
de trei săptămâni
Un loc în care florile miros a om
 
Poate că Dumnezeu e un bărbat
între două vârste
Stă pe balcon
duminica
îmbrăcat în pijama
Fumează ţigări scuturate
Urlă la plozii Lui
frumoşi
ca nişte îngeri
să dea muzica mai încet
 
Poate că raiul e pe strada mea
 *
Anca Mizumschi
 
Sfârşitul călătoriei
 
Marea se termină brusc
fără ca pământul să înceapă vreodată. O sfâşietoare
alunecare a lemnului pe lemn,
a osului pe os,
a zilei peste alte zile aşezată
şi corpurile noastre
legate între ele cu sârmă aşteptau
pentru că marea se terminase
şi pământul nu avea să înceapă vreodată
 
 
Pantocratorul
 
Mi-e dor de tine cum mi-e dor de Dumnezeu întors
acasă, cu gândul la ale Lui dar fără să-şi poată lua ochii
de la mine, mi-e dor de cum foşnea pământul sub picioarele tale
de fiecare dată când trăgeai pătura
pe partea ta, mi-e dor de miros, de unghiile înroşindu-se
transpirate, de părul mozolit sub
greutatea ta, mi-e dor de tot cerul ăla inscripţionat
pe rotund cu numele unui singur bărbat,
cer prins între noi şi cearceaf la marginea
patului
*
Radu-Ilarion Munteanu
 
Nu mă părăsi!
(decupat de Lia Dumbravă dintr-un text prozaic)
 
Te-ai însinuat în universul meu
dintr-un spaţiu despre care aş fi pariat
că era vid.
 
După un scurt interludiu
în care acul balanţei mângâia,
indiferent,
vecinătatea punctului zero,
a devenit evident
că eşti singura femeie adevărată
dintr-o ţară de ficţiuni.
Fie ele seducătoare,
semnificative,
unele stimulante,
chiar sinergice,
altele senine,
câteva secante,
câteva sterile,
nu mai vorbesc de snoabe, senile şi săsoaice,
una-două syntonice pentru câte o clipă,
niciuna serafică,
toate, la urma urmei, saxifrage.
 
Ai rămas doar tu.
Sclipitorul meu blindaj de idei
nu face
nici cât un fir proaspăt smuls dintr-o coadă de câine.
Trebuie să beau cupa umilinţei până la fund.
Nu sunt pregătit să mă părăseşti.
Încă nu suport să mă părăseşti.
Chiar dacă toate au un sfârşit, nu acum, nu oricum.
 
Iar dacă nu te pot îndupleca,
voi fi trăit, fie şi abstrus,
o romanţă ironică,
marcată de parfumul rar
al mai multor despărţiri decât în cele mai multe
dintre poveştile la care am fost spectator.
 
Facă-se voia ta.
Nu mă părăsi!
*
Cristian Nanculescu
 
Simptomele fericirii
 
Mai înalt deşi deloc
Mai vorbăreţ? Nu, dar mai cu rost
Mai slab? Nu, dar mai uşor
Mai odihnit? Nu, dar neobosit
Mai curat? Da, dar nu pe corp
Mai bogat? Da, foarte
Mai acru? Nu, dar mai gustos
Mai sănătos? Nu, dar fără boli
Mai deştept? Nu, dar se vede
Mai prost? Rar, dar cel mai prost
Mai curajos? Da, şi fără frică
Mai modest? Nu, dimpotrivă
Mai liber? Nu, mai conştient
Mai frumos? Nu, dar mai atrăgător
Mai dulce? Nu, dar mai gustos
Mai potent? Nu, dar mai puternic
Mai hotărât? Nu, dar mai precis
Mai trist? Nu, dar mai profund
Mai bucuros? Da, chiar şi fără os
Mai nebun? Nu, dar cu folos
Mai tânăr? Nu, dar mai prezent
Mai generos? Da, într-adevăr
Mai sărat? Nu, dar mai gustos
Mai inteligent? Nu, dar mai spontan
Mai conştient? Nu, dar mai atent
Mai sensibil? Da, dar cu măsură
Mai uman? Mult mai natural
Mai natural? Da, şi cultivat
Mai liniştit? Mult mai liniştit
Mai creativ? Da, şi inspirat
Mai spiritual? Nu, dar mai înalt
Mai înalt deşi deloc
Mai contează?
 *
Robert Şerban
 
Ce rămâne din viaţă
 
oamenii sunt convinşi
că în poezii nu se întâmplă nimic
că ele ar trebui citite
după moarte
când e bine să nu mai ai pofte
idei
 
oamenii nu deschid cărţi subţiri
iar dacă o fac
observă imediat că înăuntru sunt
puţine cuvinte pe rând
puţine cuvinte pe pagină
în rest
alb, mult alb
şi le închid repede
 
fără să le spună nimeni
oamenii ştiu însă că
poezia este ceea ce rămâne din viaţă
după ce o trăieşti
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-vo