Monthly Archives: octombrie 2011

Toți Sfinții – George Coșbuc

 
La Neamțu-n sfânta mănăstire
Stau rând toți frații în Christos ;
Au gândul drept și cuvios
și cântă versuri din Psaltire.
E praznic astăzi, sunt „Toți sfinții”,
Și din bătrâni e obicei
În cinstea sfinților să bei —
Iar legea n-o știrbesc părinții.
 
Al legii trup în două-l frânge
Paisie, starețul, apoi
Desfundă dintr-un vechi butoi
Al legii celei nouă sânge.
Diaconul citește-n carte,
Iar frații beau și cinste fac –
În sănătatea cea de veac
A fiecărui sfânt în parte.
 
—„Să-l aibă Domnu-n sfânta-i pază
Pe Sit” — și gâl-gâl-gâl! — „Pe-Adam”
Și iarași gâl! Și sfinți de hram
Și mucenici și câți urmează !
Și pentru cel născut în staul,
Pentru Christos închină ei,
Și pentru fiul Timotei,
Și pentru Luca, Petru, Paul.
 
Și pentru alte fețe sfinte
Din Capadokia și-Anadol —
Și cât ce-aveau păharul gol
Le mai venea un sfânt în minte.
Ca să nu facă supărare,
Ei beau de suflet, beau cuminți:
Nici un păhar pentru doi sfinți,
Nici pentr-un sfânt două pahare.
 
Sfârșind toți sfinții de pe lume,
Aduc pomelnicul grecesc ;
Vrun nume sfânt de-aici citesc
Și beau și mai citesc un nume.
Scad sfinții-ncet, și vinul scade !
Dar vin mai e, sfinții nu mai sânt!
Să nu poți bea, căci n-ai un sfânt,
Și-n gol să bei nu se prea cade !
 
În timp ce capul și-l frământă,
Paisie geme scurt și-apoi
El cade mort lângă butoi —
Toți frații sar și se-nspăimântă.
— „Stați, fraților ! ia Chir cuvântul,
Cătăm un sfânt și sfântu-i el!
Bem cel din urmă păhărel
În cinstea lui Paisie sfântul!”
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-pr

*

” … La nuntă când am plecat am jucat şi am strigat şi pe toţi eu i-am distrat că mi-o plăcut voie bună cu prieteni împreună ori şi unde-am petrecut glasu meu sa cunoscut iubiţii mei săteni şi fraţi de vam greşit mă iertaţi spre aşa când am plecat moartea-n drum ma aşteptat …”

Rochia – Magda Isanos

Din lada mirosind a molii şi-a parfum
a scos o rochie din tinereţea ei bunica.
Subţire-i şi uşoară ca un fum,
de parcă-ar fi ţesută din nimica.
Ce trist foşneşte crinolina de mătase,
volanele i se distramă şi se taie,
şi-n loc de raze, siluete graţioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.
 
Revede balul cel dintâi bătrâna,
îşi recunoaşte rochia de fată
şi-i tremură pe-atlasul rece mîna
de-nduioşare multă-nfiorată.
Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare
i-aşa de gârbovă bunica-n vechiul şal…
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal ?
Picioarele uşoare şi micuţe,
şi ochii, şi surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuţe
cum, oare, pe vecie de-au murit ?
Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrâna-n vechiul şal;
nu, n-au murit, dansează mai departe
mereu în alte rochii, primul bal
*
Citiţi traducerea în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-pm

Pasărea sfântă – Lucian Blaga

Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

 

În vântul de nimeni stârnit
hieratic Orionul te binecuvântă,
lăcrimându-şi deasupra ta
geometria înaltă şi sfântă.
 
Ai trăit cândva în funduri de mare
şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.
 
Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptura ţi-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte,
 
dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vânt
cânţi celor ce somnul şi-l beau
din macii negri de sub pământ.
 
Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelaţii fără cuvinte
subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.
 
Din văzduhul boltitelor amiezi
ghiceşti în adâncuri misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-pd

 

Cel ce gândeşte singur – Tudor Arghezi

 
Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina
A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,
Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,
Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea.
Cu ea brăzdezi pământul în lung şi lat şi sameni,
Şi una ţine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,
O sârmă de lumină, o ţeavă vâlvătaie,
O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti
Că omul zămisleşte puterea din poveşti
Se face depărtarea mai scurtă decât pasul
La mii de poşti s-aude şi se cunoaşte glasul.
Vorbeşti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă
Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă.
 
Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în tării
Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii.
Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund
Şi râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene şi gheaţă,
Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,
Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici gerul,
E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul.
Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia
Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia,
Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,
I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la Pol,
Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,
A prins şi taina mare, a tainelor, atomul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde.
 
E timpul, slugă veche şi robul celui rău,
Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-p6

 

Cântec ţigănesc – Dan Galbina

 
Doamne, nu fi naşparliu,
unduiesc din şanţ în gard
pentru-o gură de rachiu,
să-mi dau foc dar să nu ard
Să-mi dau foc, să văd în jur
să fac noaptea ca de var …
sar să-mi muşte din contur
câini turbaţi, ca din jaguar.
 
Când e noaptea tuciurie,
câinii cum să-i fac să tacă ?!
Pentru asta dă-mi tărie
o litruţă, o bărdacă.
Doamne, pivnicer hain,
dă-mi o duşcă, două degeţele
din fântâna ta cu vin
tremurat doar de stele.
Doamne, urcă-ţi laptele în sân,
vreau un ţoi sau o cinzeacă
să îmbăt … să uit … să în …
îngerul din off să-mi tacă.
Doamne, Doamne dă-mi un zeu
îmbibat cu cloroform,
să-l miros şi să nu-l beu,
să m-agăţ de cer să dorm.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-p1

 

Prinos de flori – Alexandru Andriţoiu

 
Veneam cântând spre ochii-ţi visători,
cu mari buchete-n braţ. Aveai pe masă
grădini şi-alei de felurite flori,
ca în Liban, pontifica mireasă.
 
Flori ce plutesc pe apă, flori de fulgi,
sau flori în munţi, pe nişte stânci severe,
flori grase tolănite-n clime dulci
şi flori ce cresc sub cer de sticlă-n sere.
 
Dar tu ai râs de gestu-mi desuet
şi de neprihănita-i vâlvătaie,
ai pus sub indoială un poet
buchetul risipindu-l prin odaie.
 
M-am răzbunat atunci pe flori. Şi sunt
duşmanul lor temut. Dau foc prin Rome
de trandafiri, cutreier devastând
hectare mari de flăcări şi arome.
 
Fără grădini prin anii mei te plimbi,
prădând frumos dactilii amintirii.
Am pălmi însângerate şi cu ghimpi,
că-n drum am pălmuit toţi trandafirii.
 
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oW

 

Prea târziu, la Paris – Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
Invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oN

 

Prietenii lui Ştefan Baciu

Explicaţie - necesară, sau nu ...
Constantin Noica a fost un filozof şi scriitor român,
discipol al lui Heidegger, iniţiatorul şcolii socratice
de la Păltiniş.
Vasile Voiculescu a fost un medic, poet şi scriitor român.
Ambii au fost încarceraţi pentru convingerile lor
în închisorile comuniste ale anilor '50.
Constantin Noica
 
O seamă de cuvinte-ncrucişate
c’un tîlc ce suie tainic din străfund
şi gânduri în balanţă răsturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant şi din bătrânul Anton Pann
adâncul vorbelor l-ai despicat în taină
–un matematic Baltasar Gracian–
tu gândul îl desbraci de-a vorbei haină
 

însingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de brumă şi cleştar
c’un toc muiat în trudă şi-n idee
clădeşti al sufletului dicţionar.

*

Doctorul Voiculescu

Sfântul Vasile vine din Buzău
din « Ţara Zimbrului » pe strada sgomotoasă
toiag de aur, frunte de Rarău
în dimineaţa umedă, ceţoasă
cuvânt de sticlă, fin şi străveziu
tăceri adânci de amforă romană
miroase-oraşu-a baltă şi rachiu
dar sfântul picură ulei pe rană
 

aduce veşti ascunse în desagă
de la Shakespeare şi de la Sfântul Ion
întrezăresc făptura lui întreagă
şi-mi pare că se-nalţă pe amvon.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oG

 

Antiprimăvara – Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.
 
Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lângă mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.
 
Şi ninge până la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n în trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.
 
Primăvară, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-oA

 

Două poezii – Anghel Dumbrăveanu

 
Geneza 
Lumea a fost făcută de-un zeu egiptean
La roata olarului. A luat pământ şi apă din Nil
Şi le-a-nvârtit pe gândul lui pân’ la lumină.
Din lumină a imaginat femeia şi florile.
Dar femeia semăna cu ulciorul, şi când a ridicat-o să bea
Olarul a fost ameţit — şi palmele lui
Au mângâiat în neştire ulciorul răsturnat lângă el.
Atunci s-a născut cântecul.
 
*
 
Niciodată uitarea
Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.
Mâine, poate pustiuri, oceane.
 
Niciodată uitarea.
 
Sub icoana ta îmi încep ziua.
Aripa mea creşte din umărul tău.
M-au închinat mării, aprig şi pur,
 
Să fiu şi să nu fiu învins.
 
Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.
Mâine, poate cerul căzut.
Dar bucuria de-a traversa noaptea,
Să-ţi ies înainte pe celălalt ţărm,
 
Unde niciodată uitarea …
 
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ow