Monthly Archives: septembrie 2011

Lied – Al.O.Teodoreanu

Toamna a trecut
Peste parcul mut.
Tainicule dor,
În zadar te-alint!
Trandafirii mor,
Visurile mint.
 
Toamna fuge-acum,
Învelită-n fum.
Unde-i, de argint,
Glasul ei sonor?
Trandafirii mint,
Visurile mor.
 
Toamna mi te ia,
Vis stingher, cu ea.
Lacrimă de dor,
Strop de mărgărint,
Trandafirii mor,
Visurile mint.
*
cititi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-m4

 

Interior – Carmen Pompey

 
Pe un perete
desenat
chiar de mâna lui
părul fetei
plete
valuri curgând
peste pat
portret neterminat
 
Pe un raft
un obiect
de ea acolo uitat
şi-un carneţel
de conversaţii
în care tot ce-au scris
amândoi
e negălăgios
şi prea adevărat
 
De tavan atârnat
un advent
coroniţă de brad
cu patru lumânări
omagiu adus
unei iubiri
ce nu va mai fi
dar va rămâne
de neuitat
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lZ

 

Cuburi – Tudor Cristea

Ea vine.
Ea vine şi aerul se încheagă în jurul ei
(adesea descriu asemenea mici miracole
fără sens)
aerul se face cuburi transparente
şi-i cade la picioare;
ea vine prin cuburile transparente
multiplicându-se. Prin propriul ei trup
multiplicându-se.
Ea vine din trecut sau din viitor, 
din câmpie sau deal, 
şi trecutul şi viitorul se transformă
în două cuburi
(dealul şi câmpia se transformă în două
cuburi transparente) prin care poţi privi depărtarea, în care
poţi intra şi din care
poţi ieşi (îmi amintesc:
am pătruns în dimineaţa aceea în hală
nu era nimeni
în vis
automatul bătea cadenţat
cabluri, roţi unse, ulei şi răcoare,
pata aceea – de sânge? – pe dalele reci,
aburi şi sare, automatul bătea, numai pata
aceea umedă, lipicioasă şi mai
ales conturul ei, ţi-ai strâns umerii, ţi-ai ridicat
gulerul de blană, atingerea moale
am simţit-o eu) şi iată, acum
ea vine, apropie gura
de gura mea, mă atinge cu floarea. Dar cine
este ea? Cine sunt eu?
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lU

 

Risipei se dedă florarul – Lucian Blaga

 
Ne-om aminti cândva târziu
de-aceasta întâmplare simplă,
de-aceasta bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
 
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
 
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
 
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
 
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
 
Visând, întrezărim prin doruri –
latente pulberi aurii-
Păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lP

 

 

Veac – Tudor Cristea

Duci totul în spate
ziua şi noaptea ca într-o
raniţă din primul război mondial
laolaltă cafeaua chibritul ţigările al
căror parfum evocă tărâmuri nostalgice
tu gândeşti toate astea confuz:
blue-jeans, săpunul rexona, reclamele –
the world’s favourite beauty soap – şi rochii subţiri
pe aeroportul internaţional, rujul de buze, oglinjoara,
fondul de ten, pistoletul,  creionul dermatograf şi trotilul
şi muşeţelul şi rapiţa înflorind
peste caroseria unui avion prăbuşit
 
mesajul postum
al lui saroyan – ce
se întâmplă acum? – grâul creşte, ciocârlia
cade în lanul cu maci
 
pe urmă nimicuri: cuţite,
furculiţe, tacâmuri speciale de peşte, subtile
instrumente de tortură şi caviarul
pe mesele marilor industriaşi
se scufundă veneţia, continentele
se depărtează câţiva milimetri pe an,
petrolul scade
 
şi viaţa ta împărţită în câteva epoci
după serialele de sâmbătă seara
 
o, da, numai noaptea mai poţi auzi
marea lingând stânca, plaja şi sunetul
de mărgele risipite al scoicilor, dar
turboreactorul sfâşie cerul la ora zero şi cinci
în vremea asta undeva dedesubt
într-un câmp un car cu boi scârţâind
cu roţile împotmolite în pulberea lunii opreşte
la bariera automată aşteaptă să treacă
vijelios expresul de noapte, da, da,
călătorii stau răsturnaţi în fotolii, în
lumina caldă citesc ştiri
din paris match din new york
herald tribune din pravda din times planeta doarme
ceasul bate e târziu
carul porneşte încet noaptea
miroase a fân
luna tace…
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lL

 

Stăpânul vorbelor – Tudor George « Ahoe »

Al vorbelor trufaş sunt suveran
Şi gândul meu e pentru toate lege,
Se-aşază-n jur cu gestul diafan
Al curtezanelor de lângă rege,
 
Zâmbesc suav, se-apleacă-n preajma mea
Boltind spinări şi umere golaşe:
Ci, doar clipind din pleoapă, aş putea
S-aleg dulci favorite ca un paşe!
 
Cu pas plutit alunecă prin jur
Ca flori de lotuşi mari pe ape line,
Nemărginit de dragi, fără cusur,
Cu tandre reverenţe, lungi feline,
 
Flambând din braţe danţă valuri dulci
Şi văluri nevăzute înfioară,
Pe-a căror pânză firavă să-ţi culci
Sufletul proaspăt, inima uşoară,
 
Pe fire delicate de paingi
Îţi ţes în jur meşteşugită plasă
A cărei boare numai de-o atingi
Că-ţi şi vrăjeşte pleoapa somnoroasă.
 
De farmec mult, se-nceaţă ochiul greu
Şi de acele danţuri nu mai scapă
Sub bolte de cristal, precum Nereu,
Te prăbuşeşti sub fastuoasa apă.
 
Al braţelor şi-al pulpelor alint
Şi-a rozelor satenuri şi mătăsuri,
Un farmec de beteală şi argint
Desfăşură-n timpane şi pe văzuri,
 
Sub volbura acestor nimfe moi
Şi palide meduze răvăşite
Din ranguri, flasc, te-afunzi ca un moroi
Şi dansul lor copleşitor te-nghite…
 
Curând pe creştet îţi va sta un crab
– Ca o coroană ce se ofilise-
Şi ochiul tău de visător nabab
Se va topi ca scoicile deschise.

Vei rătăci prin magicul polip
Prin negura de ape şi meduze,
Prin pătimaşe nimburi de nisip
Ca stridia, cu perlele pe buze.

Iar mâna ta
– neptunian trident –
Târziu de sub uitări, tânjind să scape,
va flutura prin tot oceanul lent
ca o eşarfă de mărgean,
sub ape…

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lG

 

Două poezii – Mircea Ivănescu

Palide stele

 

acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu ştiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
şi eu merg acuma pe strada aceasta.

 

*

 

faţa de masă

 

viaţa ca o faţă de masă – iată, stăm
şi dacă ne ridicăm ochii am putea crede
că vedem prin pâcla decolorată care încet se strecoară
de afară, părul ei – şi după ce am privit
multă vreme vremea încremenită rotund
în cercul din faţă, părul ei ni se pare
deopotrivă de luminos, ce frumos, –
să stai la o masă – de lucru – şi să ştii
că poţi uneori să ridici privirile, şi ai să vezi
luminiscenţa căpătând chipul fiinţei, care o clipă
abia, îţi va fi stând în faţă. dar faţa de masă
de pe care atât de rar, indiferent, îţi ridici ochii,
ea este planul, viaţa – (planul, adică masa
hărţilor, unde ţi-au însemnat drumul). şi drumul tău
către focul acesta cu fum îndelung, de care ţi-era frică,
îşi şerpuieşte împlinirea – şi pe faţa de masă
cearcăne, urme de sare, lumina decolorată
şi foşnetul acesta imens al liniştii aşezându-ţi-se
pe ochi, peste urechi.
*
Citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lC

 

Până când, până unde – Grigore Hagiu

 
ce ți-e și cu bătrînețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad

uneori ai în cap
în loc de creierul
cel mătăsos
cel minunat
numai o bucată de pătură udă
pentru șters coridoarele de internat

alteori ești doar visul
cel visat
laolaltă cu lumina albăstruie
și mireasma arsei
binecuvântatei rășine
de brad

pînă cînd
pînă unde
pe toate din toate aflînd
o să mai știi să te lași mestecat
jumătate arbore
jumătate pămînt

înțelepciunea mai nouă
ce ți s-a dat
să fie mormântul tău însuți
din tine însuți
de nici-o bătrînă plîngîndă aflat

*
Citiți traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-lw

Tinca – Tudor Arghezi

Coşul ei cu soare,
Proptit în şold, pe cingătoare,
Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Şi garoafe de noapte.
 
în sânul ei ca mura
îşi pironeau căutătura
Domnii zvelţi din jurul mesii,
„- Cine mai ia florile miresii?”
 
Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase
Şi-n fiecare deşti câte-un inel
Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.
 
Cine ţi-a frământat carnea de abanos
Şi ţi-a băut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască
Făptura ta împărătească?
 
Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?
Cine ţi-a îngropat capul
Nebun,
în braţele lui noduroase, păroase,
Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?
 
Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!
 
Vezi, Năstase osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată;
Şi atuncea toată,
Cu tot cuţitul.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ls

 

Bătrânul pictor – Virgil Carianopol

Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locaşul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Şi după ce va odihni-n pământ.
 
Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută şi ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.
 
Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolţile ce-l cer,
Cum peste trepte paşii şi-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.
 
Îşi odihneşte trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid şi mai şui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Şi aurul din strălucirea lui.
 
Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine şi pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârşit cu lumea de făcut.
*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ln