A treia elegie – Nichita Stănescu

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare
 
I. Contemplare
 
Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge :
 
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
 
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte :
 
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
 
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz :
 
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale sângelui
se văd.
 
II. Criză de timp
 
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart ; şi de pălmile mele acoperite
ca să nască un cu totul alt decor.
 
Camera se varsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
 
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazuri şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
 
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid !
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.
 
III. Contemplare
 
Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelante.
 
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
 
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare-mi se revarsă
spre o mare îngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.
 
IV. Criză de timp
 
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
 
Suge din noi cât poate,
părând a ne arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
 
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
 
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.
 
V. Contemplare
 
Se arată fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
Eu ştiam atât : că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
 
Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări, la fel.
 
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
 
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
 
Gravitaţie a inimii mele,
toate înţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ji

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s