Monthly Archives: August 2011

Cântic de dor şi of – Miron-Radu Paraschivescu

O să cânt o viaţă-ntreagă
după a care mi-e dragă,
o să cânt ca un nătâng
doar de boală – să nu plâng!Că era gagica neichii
să-i săruţi poala scurteichii,
cu buze de micşunele,
muşcar-ar neica din ele!

Şi de mândră ce erea
m-apucă la lingurea
doar când mă gândesc la ea.

Mi-a zis că dacă mi-e dragă
să mă împrumut la bangă
şi să-mi pui dantura-ntreagă.

Dar nici eu nu m-am codit,
gologani am abulit
şi mi-am pus dinţi auriţi
ca boierii pricopsiţi.

I-am luat rochie de tafta,
papucel de catifea
şi-am dus-o prin mahala
ca să vază cine-o vrea
că e amureaza mea.

C-am iubit-o şi-o iubesc
şi tot v-o istorisesc,
măcar că mă pârpălesc.

Uite mintea mea a proastă:
să mă car de la nevastă
şi să mă duc cu-o putoare
nespălată pe picioare
să mă curăţ de parale.

Dar n-am fost de vină eu,
bătu-mi-o-ar Dumnezeu!
Cum făceam o păşitură,
hop şi ea! în bătătură;
mergeam la biserică,
dar ea-mi pune piedică;
dac-o luam de subsori
îi mirosea gur-a flori.

Şi ca să mă bage-n streche
punea şi-un mac la ureche.
Să spuie care-o cunoaşte
cum era de dată-n paşte;
că, bătu-o-ar stelele,
şi-a tras şi sprâncenele,
subţirel, pe lângă coadă,
de-mi suci mintea năroadă.

P-urmă, ce să vă mai spui?
Umblam după ea hai-hui
şi unde se fandosea
că este gagica mea.

Şi mă lua îndelicat,
numa-n şoapte şi oftat,
când eram la ea în pat.

Of, pupa-o-ar mă-sa rece,
că dorul ei nu-mi mai trece!

Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea…

Şi-ntr-o seară, din pridvor,
cum trecea un roşior,
a ieşit la drumul mare
şi-a fugit cu el călare.

De-atuncea s-a tot dus
şi eu am rămas mofluz,

singurel, să bat din buză,

vascrisu ei de farfuză!

 
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-jv

Anunțuri

Doua poeme inedite – Ioan Pop Barassovia

Începutul şi sfârşitul
 
Când vin începutul şi sfârşitul
o femeie desprinsă din stolul de păsări
călătoare
trece în zbor peste blocuri
coroanele copacilor îşi scot hainele
când sunt străbătute de strigătul ei
ea urlă mai tare ca gândul
a intrat în cameră şi a fixat
într-un colţ o oglindă
oglinda acoperită unde zăpada
cea albă ca zăpada
e cea mai frumoasă femeie. 
În sufragerie lanul a fost cosit
fructele s-au copt, grâul a fost măcinat
vinul a fost turnat în sticle
bucură-te suflete şi petrece,
căci ai în cutia poştală
ordin de plecare.
Femeia necunoscută mă roagă deznădăjduită
să mai rămân pe lumea aceasta
când mă agăţ de respiraţia ei
aşternută pe pielea zbârcită 
de bătrân.
Ea mi-a luat jumătate
din moartea mea
ea absoarbe întunericul
şi clopotele smulse de furtună
prin acoperiş
şi îmi alină suferinţele
ştergându-mă cu părul el lung ;
strigătul ei rotund mă ondulează
îmi înconjoară fiinţa
e sfârşitul toamnei  şi începe ninsoarea
corpul evaporat devine vizibil
viaţa rămasă îşi schimbă culoarea.
*
 
Minus
 
Nu se mai poate vedea aproape nimic în afară
întreg oraşul s-a refugiat prin pereţi
la subsol din cauza frigului
primii au intrat cei căzuţi în prăpastia
plină cu turişti înzăpeziţi
apoi am urnit blocurile
trăgându-le la vâsle prin apă ce începea 
să îngheţe la minus 30 de grade
noaptea asta n-a plouat, n-a nins
e minus. Adi, Teodora şi Cristi
nu au mai venit acasă niciodată
sunt puşi la minus. Sus pe ţigle
pisicile de sticlă s-au făcut ţăndări
carnea se retrage în case
cuvintele care şi-au câştigat 
libertatea promisă în oase 
s-au ascuns în tăceri
e minus ziua de azi
e minus lumina de ieri.
Nu se mai poate vedea  în afară
e miezul iernii şi e încă vară.
*
citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-jq

 

A treia elegie – Nichita Stănescu

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare
 
I. Contemplare
 
Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge :
 
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
 
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte :
 
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
 
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz :
 
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale sângelui
se văd.
 
II. Criză de timp
 
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart ; şi de pălmile mele acoperite
ca să nască un cu totul alt decor.
 
Camera se varsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
 
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazuri şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
 
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid !
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.
 
III. Contemplare
 
Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelante.
 
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
 
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare-mi se revarsă
spre o mare îngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.
 
IV. Criză de timp
 
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
 
Suge din noi cât poate,
părând a ne arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
 
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
 
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.
 
V. Contemplare
 
Se arată fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
Eu ştiam atât : că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
 
Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări, la fel.
 
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
 
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
 
Gravitaţie a inimii mele,
toate înţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ji

ştii, doar dimineaţa – Marina Nicolaev

 
ştii, doar dimineaţa
marea coboară sturionii somnoroşi spre ţărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine şi nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher

turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n seminţe
doar dimineaţa
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte

după-amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceaţă
flămânde mările ne strigă pe nume
– pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune –…de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
ştii, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineaţă…

*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-je

 

trei lecţii – Nichita Stănescu

din "operele imperfecte" - 1979
 
lecţia despre cub
 
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sînge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
pînă ce cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor :
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărîmat !
*
starea medie
 
Pietre fumegînde şi cai rupţi,
temple adolescente în ruină
din care zeul s-a smuls pe sine
lăsînd lungi fîşii de piele verzuie
şi aerul acesta înecăcios
al faptului că sunt
 
Haotică matriţă în care-am fost bătut
împreună cu restul de sesterţi
din amfora pe care el a uitat s-o mai ia cu sine
 
Îmbătrânesc necheltuit şi neschimbat pe nimic
între aceste ruine adolescente
între coloanele care încă mai miros
 
a piatră proaspăt lustruită.
Cîteodată mă mai uit lung
înspre focul din cer
unde s-a mistuit zeul
 
Din fîşia de piele verzuie
mi-am făcut haine
 
E singurul lucru din mine şi de pe mine
care nu se rupe.
Ţine şi nu se rupe .
*
lecţia despre cerc
 
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaş băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
După aceea se cade în brînci
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atît
*
citiţi traducerile în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-ja

 

Epigramişti români

 
 
Un buchet ... de ghimpi, mărăcini, urzici
de la cei mai cunoscuţi epigramişti români
*
Propagandistul – Păstorel Teodoreanu
La Sorbona când se pune
Franţuzeşte să vorbească,
Tot franţuzu-n sine-şi spune:
Dulce-i limba românească!
*
Când înjoseşti… – Păstorel Teodoreanu
Când înjoseşti şi sucul ei şi via
Şi cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei,
Nu te gândeşti tu oare, mişel între mişei,
Că pângăreşti natura şi compromiţi beţia?
*
Steaua roşie – Păstorel Teodoreanu
Câte stele sunt pe cer
Toate pân’ la ziua pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră.
*
Consolare – Mihai Danielescu
Să mor îmi vine câteodată
Că cel puţin m-aş consola
Să-l văd pe şef măcar odată
Mergând şi el în urma mea.
*
Buna creştere – Florentina Dinescu
Ştiu o groază de sus-puşi
Şi persoane influente
Ce se poartă cu mănuşi…
Spre a nu lăsa amprente.
*
Cugetare – Paul Dumitrescu
Se amăgesc cu mic, cu mare,
Cei ce pretind – şi sunt destui-
Că tinereţea-i trecătoare…
De parcă bătrâneţea nu-i!
*
Privatizare în România – Nicolae Fulga
Ziceam că-i mult odinioară,
La două străzi o cârciumioară,
Dar ieri, primarul raportase
La patru cârciumi două case.
*
Unui poet care a publicat 12 poezii pe o pagină – Tudor Măinescu
Douăsprezece poezii
Pe-o foaie de revistă plină.
Deci fiecare poate fi
O poezie de duzină!
*
Unui poet – Giuseppe Navarra
Am citit strofă cu strofă,
Opul său scris cu migală.
Are el niscaiva ştofă,
Însă are şi cârpeală!
*
Vacanţa – Jean Buhman
Gândeam, privind la harta ţării,
Vacanţa vrea să mă confrunte
Cu preţurile-n vârf de munte
Şi traiul la nivelul mării.
*
Definiţie – Nelu Ionescu-Quintus
După sens şi parametri
Epigrama e un meci
Cu un unsprezece metri
În minutul 90!
*
Pe mormântul Cleopatrei – Florin Iordăchescu
Paralel cu piatra
Rece, dar regală,
Zace Cleopatra:
Tot orizontală.
*
Pe lespedea lui Columb – Florin Iordăchescu
Zace, îngropat în tină,
Cristofor Columb, erou,
Că, deşi n-a fost găină,
Totuşi, a creat un ou.
*
Din Craiova pân’ la Iaşi – Păstorel Teodoreanu
Din Craiova pân’la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fi’ndcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.
*
citiţi traducerile în franceză :
http://wp.me/p1pjp4-j0 

Destin – George Lesnea

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilafci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în bezna ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpi vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.

Şi zborul, şi târâtul deopotriva-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

*
Citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-iR