Neguţătorul de săbii – Ilie Constantin

I
Demult, într-o cetate fără vreme
Trăia un om ciudat, un neiubit,
Pe care-l pomeneau cumplit blesteme
Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.
 
Neguţător de săbii şi pumnale,
Străin de toţi, însingurat, uituc,
Prin larme de bazar călca agale
Cu urme tăinuite sub papuc.
 
Şi faţa lui se întorcea-n uitare,
Fără de văz, în sine navigând,
De parcă asculta fără-ncetare
Rostit de mii de voci acelaşi gând.
 
La început cătare-avu destulă
Negoţul lui, şi nesecat dever,
Jur împrejur cetatea nesătulă
Cerea surâsul spadelor, sever.
 
Şi luptători pieriseră-n tăişe,
Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.
Doar omul cu privirile piezişe
Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.
 
Din vârsta lui oprită, nefirească,
Un cerc de teamă se lărgi treptat
În preajmă, năzuind să se lărgească
De parcă timpul s-ar fi depărtat.
 
Ei blestemau fiinţa lui, neruptă
De nici-un semn şi fără-ncovoieri
Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă
Din roade care nu cresc nicăieri.
 
Şi ce putea să fie acea hrană
Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi
Din vieţi de tineri fără de prihană
Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?
 
…Sta printre panoplii neguţătorul
Rememorându-şi straniul destin.
Trecutul se-ncâlcea cu viitorul
Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.
 
II
Când se-ngusta de musulmani Bizanţul
În sfinţi trecându-şi teama, şi-n statui,
El, tânăr sclav, se minuna că lanţul
Lent ruginea pe vie glezna lui.
 
Lipsit de nume nu se răzvrătise
Şi nici nu se-ntâmplase-a fi bolnav,
De-aceea-l şi uitaseră-n abise
Stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.
 
Odată, hoinărind la întâmplare
Prin scorburile minei, ca un duh,
Răzbi sub constelaţiile clare
Şi leşină pe stânci de-atât văzduh.
 
Când soarele i se opri în gene
Mângâietor şi proaspăt, se trezi ;
Străvechiul lanţ se descleşta alene
Şi liberă sui întâia zi !
 
El într-un râu întârzie la scaldă
Înfricoşat de tânărul său trup,
Simţind sub pielea netedă şi caldă
Cum ritmurile sângelui erup.
 
Dar pentru ce pe el  îl alesese,
Şi cine ?, dăruindu-l din belşug
Cu şir de vieţi, prin generaţii dese
Ce între naştere şi moarte fug ?
 
Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă
Iubirea, pretutindeni, cu prisos.
Şi viaţa lui, din veşnicie toarsă
Se adânci-n iubire, nemilos.
 
Dar anii peste dragoste trecură,
Femeia ca ninsoarea se topi,
Iar el ştia că îl privesc cu ură
Şi furie bătrânii lui copii.
 
III
Atunci fugi în alt popor. O limbă
Necunoscută-i sună-n auz
Şi viaţa lui păru că se preschimbă
Cu noul grai silabisit confuz.
 
Şi lesne-i fu cuvinte noi să-nveţe
Pe gura unei noi femei, curând,
Şi se rugă pierdut de bătrâneţe
Când noii fii încărunţeau pe rând.
 
Şi părăsit de-atâtea ori cu sine
La capete de cicluri, mohorât,
El tinereţea ca pe o ruşine
Şi-o tăinuise. Şi-i era urât !
 
Nimic nu mai putea să-l mai încânte
Şi printre oameni zăbovind deştept,
Simţea un dor sălbatic să-şi împlânte,
Până la pumn, o sabie în piept.
 
Dar se sfia de propria fiinţă
Ca de o platoşă de împrumut.
În trupul ne-ncercat de suferinţă
Zăcea, ca într-o altă mină, mut.
 
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9W

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s