Neguţătorul de săbii – Ilie Constantin

I

Demult, într-o cetate fără vreme

Trăia un om ciudat, un neiubit,

Pe care-l pomeneau cumplit blesteme

Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.

 

Neguţător de săbii şi pumnale,

Străin de toţi, însingurat, uituc,

Prin larme de bazar călca agale

Cu urme tăinuite sub papuc.

 

Şi faţa lui se întorcea-n uitare,

Fără de văz, în sine navigând,

De parcă asculta fără-ncetare

Rostit de mii de voci acelaşi gând.

 

La început cătare-avu destulă

Negoţul lui, şi nesecat dever,

Jur împrejur cetatea nesătulă

Cerea surâsul spadelor, sever.

 

Şi luptători pieriseră-n tăişe,

Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.

Doar omul cu privirile piezişe

Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.

 

Din vârsta lui oprită, nefirească,

Un cerc de teamă se lărgi treptat

În preajmă, năzuind să se lărgească

De parcă timpul s-ar fi depărtat.

 

Ei blestemau fiinţa lui, neruptă

De nici-un semn şi fără-ncovoieri

Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă

Din roade care nu cresc nicăieri.

 

Şi ce putea să fie acea hrană

Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi

Din vieţi de tineri fără de prihană

Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?

 

…Sta printre panoplii neguţătorul

Rememorându-şi straniul destin.

Trecutul se-ncâlcea cu viitorul

Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.

 

II

Când se-ngusta de musulmani Bizanţul

În sfinţi trecându-şi teama, şi-n statui,

El, tânăr sclav, se minuna că lanţul

Lent ruginea pe vie glezna lui.

 

Lipsit de nume nu se răzvrătise

Şi nici nu se-ntâmplase-a fi bolnav,

De-aceea-l şi uitaseră-n abise

Stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.

 

Odată, hoinărind la întâmplare

Prin scorburile minei, ca un duh,

Răzbi sub constelaţiile clare

Şi leşină pe stânci de-atât văzduh.

 

Când soarele i se opri în gene

Mângâietor şi proaspăt, se trezi ;

Străvechiul lanţ se descleşta alene

Şi liberă sui întâia zi !

 

El într-un râu întârzie la scaldă

Înfricoşat de tânărul său trup,

Simţind sub pielea netedă şi caldă

Cum ritmurile sângelui erup.

 

Dar pentru ce pe el  îl alesese,

Şi cine ?, dăruindu-l din belşug

Cu şir de vieţi, prin generaţii dese

Ce între naştere şi moarte fug ?

 

Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă

Iubirea, pretutindeni, cu prisos.

Şi viaţa lui, din veşnicie toarsă

Se adânci-n iubire, nemilos.

 

Dar anii peste dragoste trecură,

Femeia ca ninsoarea se topi,

Iar el ştia că îl privesc cu ură

Şi furie bătrânii lui copii.

 

III

Atunci fugi în alt popor. O limbă

Necunoscută-i sună-n auz

Şi viaţa lui păru că se preschimbă

Cu noul grai silabisit confuz.

 

Şi lesne-i fu cuvinte noi să-nveţe

Pe gura unei noi femei, curând,

Şi se rugă pierdut de bătrâneţe

Când noii fii încărunţeau pe rând.

 

Şi părăsit de-atâtea ori cu sine

La capete de cicluri, mohorât,

El tinereţea ca pe o ruşine

Şi-o tăinuise. Şi-i era urât !

 

Nimic nu mai putea să-l mai încânte

Şi printre oameni zăbovind deştept,

Simţea un dor sălbatic să-şi împlânte,

Până la pumn, o sabie în piept.

 

Dar se sfia de propria fiinţă

Ca de o platoşă de împrumut.

În trupul ne-ncercat de suferinţă

Zăcea, ca într-o altă mină, mut.

 

*

cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9W