Vameşul Pictând sau Călătoria – Daniel TURCEA

I

Oraşul, ca într-un atrium arzând
un ram de santal
adevăratul, chip părăsind
orice-nfăţişare, lăsând
un sân de cenuşă
pe in
culorile sale-l descriu ca un gol
trup de femeie când un tigru-şi coboară
imens, sub stele, faţa spre ochii
ei, ce acum
visează cum un tigru-şi coboară
faţa spre ochii ei ca un chip din fântână
ce urcă spre buzele sale
şi iată
Oraşul, ca într-un atrium, aprins
un ram de santal
dar blânzi, fiii păcii, pe cale
atât de umili, de ne-nvins
 
II  Pictorul

iată, frunzele au lumină în miez (el
în stânga cămării
pictor de vamă a frigului
călătorind în litera „o”
gol şi plin, afirmarea-afirmării
coincidentia oppositorum, frunză de
 salcie, salcâm înflorit
 şarpe în formă de dafin
îmblânzitor de măceşe, a fost auzit
predicând unei rodii
despre lebăda care va fi împuşcată
în nuferii din apropiere şi, cum
vor fi
arma de argint, cu sigilii, prefăcută-n scrum
mâna cea vinovată
şi cerurile nu vor mai fi
ca acum)
 
III
 
mângâiere de clavecin, roua pe arme
e duminică în Iahveire
în munte
 
IV  Tigrul sfâşiind o gazelă

(ah, popoarele de lângă mare
ţărm polarizat !) sub subţiri frunzele
salciei
un lăstun stând
pretutindeni , sufletul
mai frumos, sângele
implorând, sub cer
sub pleoapele gazelei, tigri captivi
nu, nu e umilinţă în fuga antilopei
o mantie îi lasă
în gheare ca un fulger
aerul şi limbile verzi
iată, lângă fibra ca purpura, aproape războinic, în umbră, în aule
parcă lemnul ş-ar aminti o cupolă
din Oraşul mai vechi decât muntele-n care
– în seceta
ce inundă – cu smarald s-a scris, dimineaţa
faţa distrugerii
 
V  Acasă la Rousseau

şi, singur, urci dincolo, te aşezi
printre fiinţele de nedescris, care vin
în fiecare seară, şi nu le vezi
migdalul aprins
visează livezi şi cum
cineva
înveşmântat în flacără vine
şi îi culege sufletul
şi i-l ia
 
VI  Gânditori

numiţi-i gânditori ne-ntrecuţi
eu le voi spune :
salcie, salcie
sau
numai mal
arhipelaguri cu după-amieze
lagune cu temple, veninuri
languste
şlefuite de un gând
Golf de timp nemişcat, risipire
solzi de-ar cădea de pe ochi, zilele din amintire
 
VII

“acum”
a şoptit
“acolo nopţile sunt indigo” şi atunci
din crengile-nflorite, parcă plutind, a venit
Omul Durerii din Santo Domingo
în mână cu trestia de zahăr
pictând, murise
era
o nesfârşită uimire în tot ce vedea
 
***
inexistent în lumină,
din sfiala de a nu orbi
astfel s-a arătat în lumină
*
citiţi traducerea în franceză :

http://wp.me/p1pjp4-I

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s