Monthly Archives: Mai 2011

Meşterul – Nicolae Labiş

 

 
Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintena zidire cu trei turle
Şi ce dantelata de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
 
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
 
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mânăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
 
Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!
 
Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
 
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
 
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-b4

Trei poeme – Constanţa Buzea

Minus
 
Când dorm sunt orb
Când mă gândesc îmi pierd auzul.
Dar când iubesc şi când rămân
Spre-a fi acolo unde pot
Alcătui un plus de mine,
Ce simţuri pierd,
Ce lume uit ?
 *
Plâns la ploaie
 
Intimidat e cerul când printre ploi înoată
Albastrul se dizolvă, coboară-n lucruri, nu e,
Imaginează umbra o vale amăruie
În stelele fără pământ de-odată.
 
Şi plâng a răzbunare, mă uit în frig, e dur
Şi întuneric aerul care-n plămâni se-agită,
Trecu din întâmplare o lună fericită
Falsificând al lacrimii contur.
 *
Efect
 
Mi-e sufletul o lacrimă de vis
Nedureros şi nerecunoscut.
Tu eşti atât de singur în soarta mea închis
Pari giuvaerul nimănui vândut,
Urându-şi preţul ca pe un orb abis…
Prin forma-ngustă a perfecţiunii
Nu poţi să treci înveşmântat,
Nici bucurat de cugetări străine.
Un simplu cap în sine-ncoronat
Cu părul lung adăugat de mine
Şi-un abur rece ca să-ngheţe plasa
De clopoţei prin care-ţi vezi mireasa.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-aY

Şah – Marin Sorescu

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El muta o nenorocire
Şi mă ameninţa cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
– O să-ţi dau şah şi-ţi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
– Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
 
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.
*
cititi traducerea în franceza :

http://wp.me/p1pjp4-aU

Balada motanului – Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
 
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
 
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
 
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
 
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
 
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
 
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
 
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
 
„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-at
 

Sunt gelos, lua-m-ar naiba… – Mircea Cărtărescu

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos
ştiu că nu-i de folos, şi cu toate astea sunt gelos.
Sunt gelos când fac baie,
când râşnesc cafeaua, când mă-ntorc prin ploaie
de la serviciu,
când ascult vreun disc cu Baniciu.
 
Sunt gelos când mă piaptăn şi când îmi trag pantalonii,
şi când apar la TV, când privesc pietonii
ce se holbează la BCU
când văd damele din faţa hotelului Bucureşti, care nu spun nu
ci se duc cu băieţii
dacă primesc marafeţii.
 
Îmi pare rău, dragoste, aşa sunt, nu pot fi altfel,
nu mă pot stăpâni să nu te văd la altul în braţe
nu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior,
să nu-ţi fac reproşuri când vii târziu…
Mi-e frică dacă eşti prea veselă
şi m-apucă dracii când te văd amărâtă
şi mă gândesc : hait ! acum a făcut-o !
hait ! a făcut-o, e clar !
 
Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos.
Ştiu cât sunt de hidos, şi cu toate astea sunt gelos.
Sunt gelos când mă duc la dentist,
când vorbeşte la Actualităţi vre-un iredentist,
sunt gelos când facem dragoste şi când dorm,
sunt gelos enorm, enorm !
 
Mă gândesc că se ştie şi că amicii mă privesc cu milă,
Încerc să te fac să te trădezi prin metode subtile,
fac pe liberalul în chestuni sexuale,
te privesc în ochi, te rog să nu mă minţi,
stau îmbufnat câte-o dimineaţă întreagă
şi nu mai sunt eu însumi, nu mai sunt eu însumi, dragoste…
 
Sunt gelos când bat la maşină,
sunt gelos când îl citesc pe Muşină,
sunt idiot de gelos când în Kundera toţi se culcă
cu toate, şi când în decor Ioana Bulcă recită ceva,
sunt gelos când tai un calup de halva.
Gelos când ud florile, când strănut,
bănuiala mă strânge de gât,
scenariile mă înnebunesc,
posibilităţile, probabilităţile mă aiuresc,
sunt gelos când mânânc,
şi îmi muşc unghiile şi mă foiesc şi plâng…
 
Îmi pare rău, dragoste,
asta e.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-ag

Femeile – Mircea Cărtărescu

„femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obiectu-ăla
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă vrei slabă, căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste –
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea, nu ştiu cum,
o ruşinoasă, s-o faci cu lumina stinsă…”
 
doru şi dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhărele de cuba libre : dom-le,
ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?
Ce drog e mai tare, ce poem te zgâlţâie mai rău?
 
„femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, vezi pe una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom-le, cum ar fi?
aşa se gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe,
aşa sunt şi fete care-ţi trag fermoarul
imediat cum ţi-au intrat pe uşă.
 
radu, la rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă, şi mai rece:
„24 ? tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
Mă săturasem de gagici, avusesem căcălău…”
Şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „uite care-i treaba,
o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti,
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le…”
 
„femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai ales după-nsurătoare
şi vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine…
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru
după cinci ani, când îi pui mâna pe fund
parcă pui pe al tău.”
 
dom’nichi, la berlin (eu şi traian
ascultându-l cu votcile-n faţă):
„asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că tipa e abordabilă.
corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi în operele de artă.”
şi noi: excelent,
excelent, dom’profesor!”
 
„femeile splendide şi femeile urâte
sunt ok.
fereşte-te în schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou,
stă, nici urâtă, nici frumoasă,
în staţia de tramvai.
ea-i ca tine şi te aşteaptă.”
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-aa

Singur şi alb – Darie Novăceanu

Singur şi alb, la după miezul-nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur şi alb.
 
Singur şi alb, înaintând fără grabă
prin mijlocul oraşului, păscând nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele norocului;
cu şaua înflorată, singur şi alb.
 
Singur şi alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,
bătând din copite în staţiile de autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
 
De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoş?
Şi unde se ducea de unul singur şi alb?
 
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur şi alb.
Şi mă tem că era dintr-o nescrisă baladă.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-a5