Monthly Archives: mai 2011

Meşterul – Nicolae Labiş

 

 
Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintena zidire cu trei turle
Şi ce dantelata de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
 
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
 
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mânăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
 
Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!
 
Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
 
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
 
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-b4

Trei poeme – Constanţa Buzea

Minus
 
Când dorm sunt orb
Când mă gândesc îmi pierd auzul.
Dar când iubesc şi când rămân
Spre-a fi acolo unde pot
Alcătui un plus de mine,
Ce simţuri pierd,
Ce lume uit ?
 *
Plâns la ploaie
 
Intimidat e cerul când printre ploi înoată
Albastrul se dizolvă, coboară-n lucruri, nu e,
Imaginează umbra o vale amăruie
În stelele fără pământ de-odată.
 
Şi plâng a răzbunare, mă uit în frig, e dur
Şi întuneric aerul care-n plămâni se-agită,
Trecu din întâmplare o lună fericită
Falsificând al lacrimii contur.
 *
Efect
 
Mi-e sufletul o lacrimă de vis
Nedureros şi nerecunoscut.
Tu eşti atât de singur în soarta mea închis
Pari giuvaerul nimănui vândut,
Urându-şi preţul ca pe un orb abis…
Prin forma-ngustă a perfecţiunii
Nu poţi să treci înveşmântat,
Nici bucurat de cugetări străine.
Un simplu cap în sine-ncoronat
Cu părul lung adăugat de mine
Şi-un abur rece ca să-ngheţe plasa
De clopoţei prin care-ţi vezi mireasa.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-aY

Şah – Marin Sorescu

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El muta o nenorocire
Şi mă ameninţa cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
– O să-ţi dau şah şi-ţi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
– Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
 
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.
*
cititi traducerea în franceza :

http://wp.me/p1pjp4-aU

Balada motanului – Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
 
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
 
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
 
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
 
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
 
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
 
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
 
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
 
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
 
„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-at
 

Sunt gelos, lua-m-ar naiba… – Mircea Cărtărescu

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos
ştiu că nu-i de folos, şi cu toate astea sunt gelos.
Sunt gelos când fac baie,
când râşnesc cafeaua, când mă-ntorc prin ploaie
de la serviciu,
când ascult vreun disc cu Baniciu.
 
Sunt gelos când mă piaptăn şi când îmi trag pantalonii,
şi când apar la TV, când privesc pietonii
ce se holbează la BCU
când văd damele din faţa hotelului Bucureşti, care nu spun nu
ci se duc cu băieţii
dacă primesc marafeţii.
 
Îmi pare rău, dragoste, aşa sunt, nu pot fi altfel,
nu mă pot stăpâni să nu te văd la altul în braţe
nu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior,
să nu-ţi fac reproşuri când vii târziu…
Mi-e frică dacă eşti prea veselă
şi m-apucă dracii când te văd amărâtă
şi mă gândesc : hait ! acum a făcut-o !
hait ! a făcut-o, e clar !
 
Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos.
Ştiu cât sunt de hidos, şi cu toate astea sunt gelos.
Sunt gelos când mă duc la dentist,
când vorbeşte la Actualităţi vre-un iredentist,
sunt gelos când facem dragoste şi când dorm,
sunt gelos enorm, enorm !
 
Mă gândesc că se ştie şi că amicii mă privesc cu milă,
Încerc să te fac să te trădezi prin metode subtile,
fac pe liberalul în chestuni sexuale,
te privesc în ochi, te rog să nu mă minţi,
stau îmbufnat câte-o dimineaţă întreagă
şi nu mai sunt eu însumi, nu mai sunt eu însumi, dragoste…
 
Sunt gelos când bat la maşină,
sunt gelos când îl citesc pe Muşină,
sunt idiot de gelos când în Kundera toţi se culcă
cu toate, şi când în decor Ioana Bulcă recită ceva,
sunt gelos când tai un calup de halva.
Gelos când ud florile, când strănut,
bănuiala mă strânge de gât,
scenariile mă înnebunesc,
posibilităţile, probabilităţile mă aiuresc,
sunt gelos când mânânc,
şi îmi muşc unghiile şi mă foiesc şi plâng…
 
Îmi pare rău, dragoste,
asta e.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-ag

Femeile – Mircea Cărtărescu

„femeile sunt interesante
până în 20 şi peste 30
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obiectu-ăla
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?
când ai grasă vrei slabă, căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste –
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea, nu ştiu cum,
o ruşinoasă, s-o faci cu lumina stinsă…”
 
doru şi dinu (Dumnezeu să-l ierte)
la dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhărele de cuba libre : dom-le,
ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?
Ce drog e mai tare, ce poem te zgâlţâie mai rău?
 
„femeile sunt de fapt la fel ca noi
sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, vezi pe una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom-le, cum ar fi?
aşa se gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe,
aşa sunt şi fete care-ţi trag fermoarul
imediat cum ţi-au intrat pe uşă.
 
radu, la rahova, într-o seară rece
la o bere la halbă, şi mai rece:
„24 ? tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
Mă săturasem de gagici, avusesem căcălău…”
Şi-apoi, jucându-se cu bricheta: „uite care-i treaba,
o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti,
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le…”
 
„femeile nu sunt oameni
nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai ales după-nsurătoare
şi vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine…
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru
după cinci ani, când îi pui mâna pe fund
parcă pui pe al tău.”
 
dom’nichi, la berlin (eu şi traian
ascultându-l cu votcile-n faţă):
„asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că tipa e abordabilă.
corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi în operele de artă.”
şi noi: excelent,
excelent, dom’profesor!”
 
„femeile splendide şi femeile urâte
sunt ok.
fereşte-te în schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou,
stă, nici urâtă, nici frumoasă,
în staţia de tramvai.
ea-i ca tine şi te aşteaptă.”
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-aa

Singur şi alb – Darie Novăceanu

Singur şi alb, la după miezul-nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur şi alb.
 
Singur şi alb, înaintând fără grabă
prin mijlocul oraşului, păscând nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele norocului;
cu şaua înflorată, singur şi alb.
 
Singur şi alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,
bătând din copite în staţiile de autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
 
De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoş?
Şi unde se ducea de unul singur şi alb?
 
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur şi alb.
Şi mă tem că era dintr-o nescrisă baladă.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-a5

Neguţătorul de săbii – Ilie Constantin

I
Demult, într-o cetate fără vreme
Trăia un om ciudat, un neiubit,
Pe care-l pomeneau cumplit blesteme
Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.
 
Neguţător de săbii şi pumnale,
Străin de toţi, însingurat, uituc,
Prin larme de bazar călca agale
Cu urme tăinuite sub papuc.
 
Şi faţa lui se întorcea-n uitare,
Fără de văz, în sine navigând,
De parcă asculta fără-ncetare
Rostit de mii de voci acelaşi gând.
 
La început cătare-avu destulă
Negoţul lui, şi nesecat dever,
Jur împrejur cetatea nesătulă
Cerea surâsul spadelor, sever.
 
Şi luptători pieriseră-n tăişe,
Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.
Doar omul cu privirile piezişe
Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.
 
Din vârsta lui oprită, nefirească,
Un cerc de teamă se lărgi treptat
În preajmă, năzuind să se lărgească
De parcă timpul s-ar fi depărtat.
 
Ei blestemau fiinţa lui, neruptă
De nici-un semn şi fără-ncovoieri
Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă
Din roade care nu cresc nicăieri.
 
Şi ce putea să fie acea hrană
Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi
Din vieţi de tineri fără de prihană
Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?
 
…Sta printre panoplii neguţătorul
Rememorându-şi straniul destin.
Trecutul se-ncâlcea cu viitorul
Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.
 
II
Când se-ngusta de musulmani Bizanţul
În sfinţi trecându-şi teama, şi-n statui,
El, tânăr sclav, se minuna că lanţul
Lent ruginea pe vie glezna lui.
 
Lipsit de nume nu se răzvrătise
Şi nici nu se-ntâmplase-a fi bolnav,
De-aceea-l şi uitaseră-n abise
Stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.
 
Odată, hoinărind la întâmplare
Prin scorburile minei, ca un duh,
Răzbi sub constelaţiile clare
Şi leşină pe stânci de-atât văzduh.
 
Când soarele i se opri în gene
Mângâietor şi proaspăt, se trezi ;
Străvechiul lanţ se descleşta alene
Şi liberă sui întâia zi !
 
El într-un râu întârzie la scaldă
Înfricoşat de tânărul său trup,
Simţind sub pielea netedă şi caldă
Cum ritmurile sângelui erup.
 
Dar pentru ce pe el  îl alesese,
Şi cine ?, dăruindu-l din belşug
Cu şir de vieţi, prin generaţii dese
Ce între naştere şi moarte fug ?
 
Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă
Iubirea, pretutindeni, cu prisos.
Şi viaţa lui, din veşnicie toarsă
Se adânci-n iubire, nemilos.
 
Dar anii peste dragoste trecură,
Femeia ca ninsoarea se topi,
Iar el ştia că îl privesc cu ură
Şi furie bătrânii lui copii.
 
III
Atunci fugi în alt popor. O limbă
Necunoscută-i sună-n auz
Şi viaţa lui păru că se preschimbă
Cu noul grai silabisit confuz.
 
Şi lesne-i fu cuvinte noi să-nveţe
Pe gura unei noi femei, curând,
Şi se rugă pierdut de bătrâneţe
Când noii fii încărunţeau pe rând.
 
Şi părăsit de-atâtea ori cu sine
La capete de cicluri, mohorât,
El tinereţea ca pe o ruşine
Şi-o tăinuise. Şi-i era urât !
 
Nimic nu mai putea să-l mai încânte
Şi printre oameni zăbovind deştept,
Simţea un dor sălbatic să-şi împlânte,
Până la pumn, o sabie în piept.
 
Dar se sfia de propria fiinţă
Ca de o platoşă de împrumut.
În trupul ne-ncercat de suferinţă
Zăcea, ca într-o altă mină, mut.
 
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9W

Strămoşii – Ioan Alexandru

Oricât le era vatra de săracă
trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor
 
După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând
 
După ce-aşezau pe îndelete
pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu
 
Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei
 
Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut
 
Să nu se uite să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător
 
Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În grabă mare ce avem mai sfânt
Era de-ajuns luceferii să ardă
Să se străvadă celălalt pământ.
*
cititi traducerea în francezã :
http://wp.me/p1pjp4-9O

Clopotele – Ioan Alexandru

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
 
Primăvara semănam în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.
 
Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.
 
Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.
 
Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.
*
cititi traducerea în francezã :

http://wp.me/p1pjp4-9K